Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Casele, casele noastre…

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Casele, casele noastre…

Primit pentru publicare: 07 Febr. 2021
Autor: Ion N OPREA, Iași     
Publicat: 08 Febr. 2021
Editor: Ion ISTRATE
© Ion N Oprea, © Revista Luceafărul


 

 

Casele, casele noastre…

                 Cunoscută până acum mai mult în lumea filmului, Cristina Hoffman, actrița, selectioner pentru Cannes și Berlin, coinițiator  al Atelierului Aristotelus, cea care a fost directoarea ICR Berlin, debutează acum în literatură, cu o carte de amintiri deghizată în roman, carte in care povestește despre copilăria şi adolescenţa petrecute într-un cartier pitoresc al Bucureştiului din perioada „comunismului timpuriu“ reușind să ne ispitească spre o experienţă mult mai sănătoasă, mai utilă: experienţa memoriei“, după cum spune Andrei Pleşu într-o cronica a sa..

              Cine este Cristina Hoffman? Ne-o spune mai în clar presa de specialitate – Producător de film şi televiziune, Cristina Hoffman a fost membru al comitetelor de selecţie şi delegat oficial pentru prestigioasele festivaluri internaţionale de film de la Cannes şi Berlin, fiind, totodată, de-a lungul carierei sale, organizator, coordonator de colocvii şi workshopuri. A organizat timp de 15 ani Festivalul de Film German din Paris şi este membru fondator al Asociaţiei Aristoteles Workshop,cu atelier propriu, unic în Europa,   unde a produs 80 de filme documentare, multe premiate internaţional la festivaluri de prestigiu. Iniţiatoare a proiectului Green Planet-Blues, centrat pe filme despre ecologie, Cristina Hoffman a fost membru în Panelul Thessaloniki Film Festival, fiind totodată prezentă la Banff TV Market, MipTv, Monte Carlo TV Festival, Coproduction Market NRW, Köln, Düsseldorf, Varşovia, Sofia, München, Sunny Side of the Doc sau Sarajevo. A organizat, de asemenea, întâlnirile anuale franco-germane de la Lyon, München, Hamburg, Versailles, Paris – Paris Projects, fiind membru în jurii internaţionale de film. În ultimii ani, Cristina Hoffman a lucrat în diplomaţia culturală, la Berlin.

        „Nu ştiu dac-aş putea să scriu.”/„Scrie, scrie, scrie!” – o îndemna Rodica Mandache pe Cristina, atunci când romanul nu era nici măcar gândit. Iubita actriţă, Rodica,  vorbeşte cu mult drag despre Cristina şi despre scrierea cărţii: „Pe măsură ce povestea, am realizat că ea trebuie să scrie. Avea atâta farmec povestirea. În casă, pe neaşteptate, mirosea a parfum, a cafea, a levănţică şi a frumos. (…) Nu a scris niciun rând toată viaţa. Scrie, scrie, scrie! Vocile lor, te-au ales. Sau poate casa din Cazzavillan vorbeşte. (…) De-ar avea banii, ar cumpăra-o! Să-şi ţie amintirile în ea. Pe Irina, pe Carmen, pe Vintilă, pe Papucaş, pe bunica, pe tata, şi pe toţi ceilalţi”. Încântată de scriitură, Rodica Mandache şi-a împrumutat vocea pentru înregistrarea cărţii în format audio, care va putea fi astfel ascultată şi în lectura marii actriţe.

Casa, casele noastre? Mare spectacol. Tatăl, matușa  Irina  (actrița irina Răchițeanu-Șirianu), mama, bunica, prietenii, motanul Papucaș, prăjiturile, iubirile familiei, ritualul meselor, curățenia temeinică făcută de bunica în camerele din toate cele  patru-etaje, muncile de la bucătărie unde erau două sobe mari de gătit acoperite cu tablă bătută pe care se taia,măcina, toca, jumulea tot ce urma să fie transformat în variate forme de mâncare, bucuriile care se împărtășesc usor, dramele și traumele care se spun greu, cu introduceri diafane ori cotite și care trec și mai greu – amintirile vin prin dicteu automat în mintea autoarei care n-am fi scris niciodată de parcă toată familia – inclusiv motanul Papucaș!, ar fi stat și i-ar fi dictat la ureche ce să  scrie, înregistrează și Iulia Blaga, în  Suplimentul de cultură, Iași, 6-12 februarie 2021, cronică la film.

„Nu locuința de peste drum de ai mei putea să mă ajute să-mi găsesc calea, singura cale era despărțírea, despărțírea de ei, de familia mea, adevărata despărțire, să pun nemărginire între ei și mine, ca să devin, poate, într-o zi, Eu”.  Ciupește Iulia din ceea ce scrie autoarea care a plecat de tânară din țară, după ce  debutase în  Operațiunea Monstrul, 1976, de Manole Marcus, când familia deja pierduse Casa din Cazzavillan și care, după cum se subliniază, după multă vreme s-a reîntors pentru a locui într-un București de nerecunoscut.

Cine a trăit grija cu schimbul de locuințe, cssa cu altă casă, poate înțelege durerea momentului, iar interogația care urmează își are deslușirea umană, „Cu cine v-ar plăcea  să petreceți  o după-amiază pe această verandă, dacă s-ar putea?”,întreabă  cineva pozat  lângă  o fotografie cu o casuță  ponosită dar luminoasă, iar răspunsurile duc la alte și alte pierderi aducătoare  lacrimi, fata pierdută în 2012,la vârsta de 20 ani, băiatul mort în 2015,bunica plecată la Domnul cațiva ani mai în urmă, nu mai amintesc prietenii, cunoscuțíi, mulți-mulți….

Postfaț a romanului Cazzavillan 21 este semnată de Andrei Pleşu: „Trăim preponderent în urgenţele prezentului şi în proiecte de viitor, când utopice, când apocaliptice. Cartea Cristinei Hoffman reuşeşte, în acest context, să ne ispitească spre o experienţă mult mai sănătoasă, mai utilă: experienţa memoriei. Cititorul e invitat să-şi amintească de un tip de lume, de un tip uman, de un model de viaţă la care nu trebuie să ne raportăm doar nostalgic, ci şi restaurator. Cartea e plină de farmec, dar şi de repere posibile ale unei sănătoase revigorări interioare. Lectura paginilor oferite de autoare va fi, sunt sigur, o sursă de plăcere, de reflecţie şi de speranţă.”

Nepoată a marii actriţe Irina Răchiţeanu Şirianu, care a întruchipat, pe scena Teatrului Naţional, zeci de eroine celebre din literatura română şi universală, Cristina Hoffman îşi pune sufletul pe hârtie parcă dintr-o singură respiraţie, şi vorbeşte despre Mama sa, despre Vila Cazzavillan, în care a locuit până la 16 ani, despre Bunica, Familia, Tata, Unchiul, Mătuşa, pentru a încheia aşa cum a început: cu Mama. „Am aşternut pe nerăsuflate un soi de Jurnal al neuitării, amintirile mi-au umplut paginile, amintirile mi-au dezvăluit lumini şi umbre, amintiri depozitate într-o cameră închisă cu un lacăt mare, a cărei cheie o rătăcisem în miile de bagaje, trenuri, avioane, case, ţări, meleaguri străine”, scrie Cristina Hoffman. „Oare mi-am amintit lucrurile aşa cum s-au întâmplat ele în realitate, fără denaturările minţii mele? Fără traumele trecutului? Sau am reţinut doar acele lucruri pe care am vrut să le păstrez?Am avut convingerea că experienţele pe care le-am trăit m-au făcut mai înţeleaptă. Dar dacă toate aceste experienţe nu au fost decât… amintiri?”, intrebare proprie celor care viețuim pe planeta pământ”. Pământ românesc mai ales1

Și, încă un fragment din ce este CARTEA: „…AMINTIRILE SE OPRESC LA 21 DE ANI, vorbele mătușei mele Irina sună nespus de prezente, citatul pe care l-am purtat în mine ani buni, mi-l reamintesc doar fragmentat: après 21 ans, on marche sur les pas de nos souvenirs. Poate, într-adevăr, mersul nostru apăsat sau nesigur, se modelează pe urmele lăsate de amintiri. Amintirea devine prezența invizibilă, neîncetate repetiții, senzații avute, vorbe știute, întâmplări povestite, răstălmăcite imagini ale aceleași copilării, pe care mi-e ușor să le evoc, căci trăirile de atunci, rămân veșnica mea sursă de fericire și nefericire.

ȘTII, EXISTĂ PE LUME O PASĂRE, care nu are picioare, și de aceea nu se poate așeza pe nimic, ci trebuie să dea din aripi mereu, toată viața ei, acolo sus, în cer. Povestea păsării din piesa Orfeu în Infern de T. Williams am ascultat-o de zeci de ori, atunci când nu aveam școală, sâmbătă seară sau la matineul de duminică, în fosta sală a Teatrului Național de pe Calea Victoriei, așezată pe scaunul din catifea roșie din Loja Direcției, când cu sufletul la gură, cu palmele ude de transpirație, cu inima ieșind din piept și cu ochii înlăcrimați de copil de opt ani, repetam, în gând, replicile învățate pe dinafară și pe care Lady – mătușa mea, Irina – le adresa, într-o odă de iubire, lui Val Xavier.

De fiecare dată, emoția mă sugruma, ascultam înfricoșată strigătul tragic a lui Lady în finalul piesei: te-am învins moarte, te-am învins.

La unul din matinee, trupul meu s-a prăbușit inert, între fotoliile roșii, ocupate de domni și doamne elegante din loja direcției. Unchiul meu, care nu era departe, m-a ridicat precipitat și m-a dus în cabina mătușii mele, a lui Lady, plină de costume, farduri, pălării, blănuri, pantofi, la oglinda căreia agățau maimuța și iepurașul din pluș, port-bonheururi, care îmi țin și azi companie. Cabiniera mătușii mele m-a întins, îngrijorată, pe canapea, privind panicată ochii dați peste cap, suflarea sacadată, sudoarea rece care se prelingea spre gurița de copil, încleștată într-un ciudat rictus.

Să chemăm un doctor, să vină degrabă cineva, ca prin vis răzbăteau voci, în timp ce din depărtare, răsuna în megafonul cabinei vocea mătușii mele, a lui Lady: aș da acest magazin cu tot ce e în el, ca să pot fi acea pasăre mică, de culoarea seninului, să dorm măcar o singură noapte, în brațele vântului și să plutesc printre stele.

Eu pluteam deja printre stele, mă înfundam din ce în ce mai profund în abisul stelar, în lumină, în culori și umbre translucide, când o privire calmă s-a pogorât asupra mea, și am auzit, ca de pe un îndepărtat tărâm nelumesc: fata asta a fost deocheată.

Au urmat mișcări precipitate, s-a umplut un pahar cu apă, s-a ars un chibrit, care apoi a fost stins și îndelung frecat pe fruntea mea, cineva a îngânat o rugăciune, s-a aprins o lumânare, întuneric, liniște, din nou o scurtă rugăciune într-o limbă neștiută de mine. Apoi încet, foarte încet, revenirea la viață, ca un mic Lazăr sculat din morți, când brusc, din megafonul cabinei, au țâșnit cu o nespusă violență, imensele ropote de aplauze, aplauze pentru Lady, valuri de aplauze și strigăte pentru mătușa mea, nu fusesem deocheată, în mistuitoarea iubire pe care i-o purtam, mă identificasem o clipă cu ea”.

Ion N.Oprea, IasI, 6 februarie 2021.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5