Este o mare bucurie pentru mine, ca fiu al comunei Frumușica dar și ca bun prieten și fin de botez al profesorului Mihai Palaghia, autor al acestei lucrări monumentale, să văd răsplătită munca de o viață a marelui dispărut.
Deși ne-am cunoscut odată cu venire mea pe lume, avea nouă ani când mă ținea în brate la botez, în satul natal Vladeni Vale, aveam să ne reîntâlnim, mult mai târziu, la Botoșani odată cu pensionarea sa. Era într-un moment mai dificil al vieții sale după moartea timpurie a soției sale și aflat în îngrijirea fiicei sale Iustina, plecata și ea prea devreme dintre noi, la puțină vreme de la moartea profesorului.
Am avut privilegiul de a fi, câțiva ani, în preajma unui adevărat intelectual de moda veche, pedant, chiar prețios uneori, un adversar feroce al greșelilor gramaticale. Nu ierta pe nimeni în această privință, nici pe cei apropiați.
Au fost o adevarată desfătare intelectuală, clipele petrecute împreună, în urbea botoșeneană în agalele noastre promenade sau în diverse cafenele unde își îneca adesea amarul, singur, trist și îngândurat, dupa cum ii plăcea să spună, alaturi de un pahar de vin, întotdeauna alb.
Discutam adesea despre revistele sale literare pe care le edita, cu mare efort financiar, fresce ale culturii din comuna natala, dar și despre capodopera ce aștepta lumina tiparului, Monografia comunei Frumusica.
Soarta a făcut ca Marele Alb, sau Sfinxul, cum îl porecleau prietenii să se stingă înainte de a-și vedea visul cu ochii.
Dar iată, acum, de undeva de sus ne zâmbește hâtru și mulțumit că efortul sau și poate, cu modestie și al nostru celor care am dat o mâna de ajutor, s-a realizat pentru cunoașterea dar și emoția artistică a obștii de azi, a frumoasei noastre comune dar și a generațiilor care vor urma.