Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CÂT ŞI CE ŞTIM DESPRE PERSONALITĂŢILE BOTOŞANILOR. CHRISTIAN CIOMAC ( 1882- ?)

CÂT ŞI CE ŞTIM DESPRE PERSONALITĂŢILE BOTOŞANILOR
CHRISTIAN CIOMAC ( 1882- ?)

Scris de prof. Gheorghe Median

Între cele peste două sute de personalităţi cuprinse în Dicţionarul botoşănenilor, publicat de Ionel Bejenaru în anul 1994, la Editura “Moldova” din Iaşi, se numără şi Christian Ciomac. In spaţiul care-i este rezervat, sunt amintite principalele date care i-au marcat existenţa, dintre care reţinem că a fost unul dintre fruntaşii comunităţii armene din Botoşani, a absolvit cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, a desfăşurat o bogată activitate politică- primar de Botoşani între anii 1928-1929, senator liberal de Botoşani în urma alegerilor generale din decembrie 1933- şi s-a numărat printre animatorii primelor manifestări antifasciste din România, în anii care au urmat instaurării hitlerismului în Germania.

Autorul dicţionarului aminteşte şi de opera scrisă a lui Christian Ciomac, nominalizând dintre scrierile sale, “Copiii naturali în dreptul roman, german şi român” (lucrarea sa de licenţă), tipărită la editura bucureşteană “Minerva” în anul 1904 şi broşurile “Vrem pace” şi “24 Ianuarie – sărbătoarea Unirii”, tipărite, prima la editura ziarului botoşănean “Informatorul”, în anul 1933 şi cea de a doua “ la Tipografia “Concurenţa” D. Marcovici, din Botoşani, în anul 1935.

Cele notate mai sus, rămân unicele informaţii referitoare la Christian Ciomac, cel puţin până la apariţia, cine ştie când, a unei noi ediţii a Dicţionarului, fapt ce ni se pare nedrept, deoarece biografia acestuia este mult mai bogată şi punctată de fapte care merită să fie cunoscute de cei interesaţi de istoria Botoşanilor. Ne permitem, ca deschizători ai acestui subiect, să oferim cititorilor câteva date, pe care le considerăm demne de adăugat celor deja amintite.

Un prim aspect se referă la biografia sa, la care trebuie adăugat faptul că este fratele lui Emanoil Ciomac, muzicolog de mare prestigiu, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui George Enescu, traducătorul libretului de Edmond Fleg, al operei “Oedip”. În legătură cu acest subiect, trebuie amintit că, în virtutea legăturilor lui George Enescu cu Emanoil Ciomac, în casa familei Christian Ciomac din Botoşani, ilustrul muzician a fost găzduit cu de mai multe ori, cu ocazia prezenţei sale în Botoşani.

Un al doilea aspect se referă la profilul intelectul al lui Christian Ciomac, mai précis la relaţia sa cu muzica. Deşi nu a urmat Conservatorul, ca fratele său, Christian Ciomac avea, asemeni multor botoşăneni din “lumea bună” a oraşului, o solidă cultură muzicală. Activa viaţă muzicală a oraşului, animată de orchestra Societăţii muzicale “Armonia”şi de prezenţa pe scenele sălilor de spectacole de aici a unor artişti renumiţi ai vremii, pe care, desigur, i-a urmărit, l-au familiarizat cu lumea minunată a sunetelor, pe care, uneori, a simţit nevoia să o tălmăcească şi concetăţenilor săi, în calitate de critic muzical ad hoc. O dovadă concludentă a realelor calităţi de critic muzical ale lui Christian Ciomac ne-o oferă cronica semnată de acesta, la concertul susţinut de George Enescu la Botoşani în ziua de şase martie 1912, inserată în numărul din 12 martie al gazetei locale “Libertatea”. Scrisă, fie ca urmare a trăirilor artistice deosebite pe care i le-a produs interpretarea măiastră a lui George Enescu, fie din dorinţa de a nu lăsa neconsemnat, în seria evenimentelor care au marcat viaţa oraşului, un eveniment de asemenea importanţă, cronica ne relevă un meloman autentic, cu o solidă educaţie muzicală, cu nimic mai prejos decât a unor specialişti în materie. Redăm mai jos textul cronicii, lăsând cititorilor libertatea de a-l aprecia pe criticul muzial Christian Ciomac, exprimându-ne regretul că nu a perseverat în această direcţie.

Concertul
George Enescu

N-a fost o sărbătoare mai mare în Botoşani, ca acea de la şase Martie. Cei care l-au auzit în dese rânduri pe Enescu, prietenii lui chiar, n-au putut să prevadă perfecţiunea la care a ajuns astăzi interpretarea mai mult decât sublimă a maestrului.

Astăzi Enescu nu mai este acel virtuos, care învinge toate greutăţile tehnice ale vioarei, acel virtuos care pune inima generoasă în serviciul interpretaţiunei; astăzi maestrul se ridică peste toate aceste remarcabile însuşiri, pentru a adăoga şi pe aceea a unei priceperi, a unei concepţiuni superioare de artă. O bucată de muzică intrepretată de Enescu, n-are numai farmecul unei clarităţi impecabile, a unei nuanţări admirabile, a unui sentiment de o distincţiune excepţională, ci ea este transformată, revoluţionată şi apoi redată în aşa fel, că gândul cel mai ascuns din inima autorului îşi găseşte expresiunea distinctă şi simţită. Pentru a fi înţeles, să încerc o comparaţie. Dacă am asemăna sensaţiunea muzicală cu o sensaţiune estetică vizuală, aşa de ex.: sensaţiunea ce o simţim când admirăm o floare. Ei bine, pe când un altul căutând să exteriorizeze şi să definească ceia ce simţeşte, ne-ar arăta frumuseţea culorilor, varietatea formelor, suavitatea parfumului, Enescu însă ar reuşi să ne facă să simţim pe lângă toate acestea şi vraja vieţii acelei flori, ne-ar face să simţim şi imperceptibilul proces al sevei ce o hrăneşte.

Aşa de exemplu, a cântat ca supliment un Preludiu de Pugnani. Începutul acestui preludiu nu este decât nişte octave foarte simple, în note de un sfert de ton, care ori şi cât ne-am sili să scoatem altceva, n-am reuşi. Enescu reuşeşte cu toate acestea să insinueze o întreagă melodie ce se simte printre rânduri, accentuând diferite note în chip aproape straniu. Sau mai uşor s-a putut remarmarca aceasta în cunoscuta Humoresque a lui Dworjak, unde printr-o savantă şi ingenuoasă schimbare de arcuş, reuşeşte să scoată nişte efecte admirabile.

În rezumat deci aş putea afirma că ceeace este excepţional la Enescu, nu este nici sentimental ce-l pune, nici tehnica ce o are, ci desăvârşita pricepere a operei ce o interpretează.
In nici un moment el nu cântă, ci explică.
Weingartner, care a repurtat cele mai straşnice succese ca şef de orchestră, anul trecut, când a fost invitat să conducă: Festivalul Beethowen la Paris, l-a ales pe profesorul Sauer pentru concertul de piano în do minor, şi pe Enescu pentru concertul de vioară, tocmai pentru acest excepţional simţ de a pricepe până în cele mai ascunse cute, nu numai scrisul autorului, ci chiar şi intenţiunea lui.
Dar să revenim.
Concertul a început cu Sonata de concert a lui Francesco Veracini în mi minor. Această sonată se compune din patru părţi: Largo-Allegro con fuoco, Menuet, Gavotta şi Giga. Partea de la urmă a fost executată într-un tempo extraordinar de repede. Cred că nu i-a scăpat nimănui din vedere frumuseţea Menuetului, de o gingăşie ideală.

În Zigeunerweisen, o bucată de efect, pentru marele public, am avut una dintre cele mai puternice dovezi a originalităţii interpretării. Artistul atât de clasic în felul lui, atât de sobru, atât de puţin căutător de efecte, îşi lasă toate aceste, le uită, pentru a se adequa perfect cum trebuie cântat un cântec…ţigănesc. Chiar modul de a prinde notele şi-l schimbă, el lunecă pe coardă, înainte de a-şi înfige degetul, pentru ca sunetul să capete acel tărăgănat necesar în muzica ungurească, ţigănească. Sonoritatea pe coarda sol, mi s-a părut extraordinară, mai ales în notele de atac.

Fiind bisat şi aplaudat cu frenezie, ne-a cântat Humoresque de Dworjak, pe care a cântat-o şi un domn amator la un concert de binefacere. De data aceasta însă, bucata era alta…
Ne-a cântat apoi o serie de bucăţi scurte, desmormântate de eminentul artist Kreisler. Toate bucăţile admirabile, mai cu seamă însă, Praeludium-Allegro a lui Gaetano Pugnani, bucată care ne-a cântat-o ca supliment. Ceia ce e interesant este că atât structura sa cât şi modul de armonizare a acestui praeludiu e foarte modern aproape ultima expresie a ştiinţei armonice de astăzi şi autorul ei a murit la …1750. Unde este progresul? …

Hextentanz, a lui Paganini, ultima bucată din program, foarte grea, abordată de puţini virtuoşi, a fost executată magistral. De obicei, am auzit-o mai încet şi melodia fără contur. Toată atenţia era concentrată asupra greutăţilor de la variaţiuni, de multe ori de neînvins. Enescu însă, puţin se îngrijeşte de ele, le învinge fără nici o sforţare, în acelaşi timp însă scoate melodia într-un relief bine pronunţat păstrând ritmul de dans, ce trebuie să-l aibă.
Aria de Bach, bătrâna şi vestita arie, a încheiat concertul. Am cântat-o şi noi mulţi, săracul Bach! De data aceasta însă are şi el o compensaţie!

Christian Ciomac

Întregind profilul spiritual al lui Christian Ciomac, ţinem să mai adăugăm faptul că acesta a avut şi preocupări literare, materializate într-un mare număr de articole şi recenzii publicate în presa botoşăneană interbelică, cărora li se adaugă povestirea istorică “Borgia” apărută în Editura Cartea Românească în anul 1942. Pe supracoperta cărţii mai sus citate, era consemnat faptul că autorul avea în pregătire o altă povestire istorică, intitulată “Fecioara din Orleans”. Adăugăm acestor scrieri schiţa “Iţcu”, publicată în mai multe numere ale ziarului “Informatorul”, începând cu numărul din 24 decembrie 1931, în care, aşa cum notează publicistul Anghel Corbeanu, într-un articol publicat în Revista cultului mozaic din 1 august 1974, Christian Ciomac “povesteşte revederea, după câţiva ani, cu fostul său coleg de şcoală (evreu) şi peregrinările acestuia prin lume, mânat de vicisitudinile vieţii şi de împrejurările epocii”.

Desigur, aceste amănunte nu epuizează nici pe departe datele bio-bibliografice ale lui Christian Ciomac. Am dorit, aducându-le în atenţia cititorilor, să atragem atenţia asupra unei personalităţi, care asemeni multor altora din timpuri mai mult sau mai puţin îndepărtate sunt prea puţin cunoscute şi care, considerăm, trebuie reevaluate, pe măsura importanţei pe care au avut-o şi a prestigiului pe care, prin faptele şi activitatea lor l-au adus Botoşanilor.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5