CÂTEVA CONSIDERAŢII DESPRE RELAŢIA OPEREI LUI EMINESCU CU SPAŢIUL RELIGIOS
Autor, Haralambie HOLIC

Opera lui Mihai Eminescu are valenţe să ne rămână, încă pentru mult timp, ,,Carte de recitire”.

Aşa cum încă nu s-a pus altceva în locul Afroditei sau al Divinei Comedii, în locul Giocondei sau al lui Hamlet, în locul lui Faust sau al Simfoniei a IX-a – va mai dura încă mult până se va pune altceva în locul Luceafărului.

Când se succed epocile, se războiesc ideologiile. Opera lui Eminescu nu a scăpat de acest vârtej. Interpretări tendenţioase, de ocazie, au negat opera sau au ţinut-o ascunsă, au plasat-o într-o extremă sau alta a ideologiilor: de la conservator burghez – la militant social, de la naţionalist- la antisemit şovin, de la religios-la ateu şi invers.

RELAŢIA CONCEPTUALĂ

Este greu de găsit formulări reducţioniste pentru atitudinea complexă a lui Eminescu faţă de universul înconjurător, într-o operă dominată de dezordinea romantismului, în concepţii şi abordări. Filozoful C. Noica îl aseamănă adesea cu poetul german Goethe; ca şi în cazul lui Goethe, la Eminescu se poate vorbi de o ,,religiozitate fără religie”. Pentru tema în discuţie nu se poate porni decât de la afirmaţiile poetului şi de la elementele constitutive ale operei. Până la Mircea Eliade şi Petru Culianu, Eminescu a fost cel mai pasionat cunoscător al marilor religii ale lumii, din cultura noastră, punându-le alături de civilizaţiile pe care le-au întovărăşit în succesiunea lor, sub semnul efemerităţii şi al zădărniciei, ca în poemul ,,Memento mori – Gândeşte-te că vei muri – Panorama deşertăciunilor”:

,,În zadar le scrii în piatră şi le crezi eternizate ,
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător”.

Cât priveşte relaţia lui Eminescu cu religia creştină în care s-a format, analista italiană Roza del Conte spune că poetul vine dinspre cultură către religie; din acest motiv regăsim, asemeni marilor gânditori, o atitudine selectivă, raţionalistă; poetul apreciază componenta morală a ideologiei creştine: ,,…vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă”. (M. Eminescu, Opere politice, 1999, pag. 259)

Dar autorul celor mai complexe poeme despre cosmos, contestă concepţia biblică despre naşterea Universului din Vechiul Testament, Cartea Facerii: ,,Religia… cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie pe care biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic, abstracţie făcând că aproape toate tezele acelea sunt cuprinse în Vechiul Testament şi cuprind maniera de a vedea iudaică.” (pag. 259). Mai ales, pune în antiteză dogmele morale ale Noului Testament – pe care poetul îl consideră temelia bisericii creştine – cel cu o dumnezeire blândă, îngăduitoare şi îndelung răbdătoare – cu dogmele Vechiului Testament, în care ,,creatorul se mânie, cere jertfe crunte, porunceşte prin judecători şi prooroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe duşmanul armat ci şi pe femeia, copiii, ba şi animalele lui… antropomorfizarea calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi exclusiv… maniera de a vedea a bibliei iudaice şi concepţiunea celei creştine sunt departe cât cerul de pământ.” (pag. 260). Nici nu trebuie să ne mai întrebăm de ce posteritatea lui Eminescu stă sub blestemul antisemitismului şi opera lui suportă atâtea atacuri grobiene. Chiar în zilele noastre, când clamăm libertatea absolută, reeditarea operei complete s-a făcut cu multe cazne şi multe slalomuri printre rabini. Modernele noastre programe şcolare trec sub tăcere condamnabilă spaţii largi din opera lui Eminescu; ca să nu mai vorbim de condeieri plătiţi din afară ce opintesc la ,,demitizarea” poetului (vezi Dilema, 1998).

Poet naţionalist în înţelesul superior al cuvântului (Suntem români, şi-punctum!), Eminescu a cunoscut, a iubit, şi a cultivat la modul savant limba naţională, istoria naţională, cultura şi literatura veche, tradiţia, datinile şi obiceiurile naţionale. De la înălţimea geniului său, filozoful romantic, scepticul cunoscător al marilor religii numeşte povestea lui Isus ,,Tristă şi mângâietoare legendă” şi o aşează printre datini: ,,Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea şi învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi când ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mâinile ş-ar fi rostit acea mare, veşnică îndoială a omenirii: Ce este adevărul?”… Dar rămâne datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult; şi de nu va sosi niciodată acea zi din care să se înceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ,,Ziua Învierii” (pag. 255). Scepticismul poetului în relaţie cu ,,Adevărul” – drama existenţei oricărui muritor creştin–izvorăşte din caracterul nebulos al creştinismului primar, cu care a rămas în istorie. Istoricii care studiază istoria ştiinţifică a creştinismului se află în faţa multor necunoscute; înălţarea din mormânt contestată chiar de contemporani, sugerată de Evangheliile apocrife; distrugerea şi interzicerea altor scrieri, în afara celor admise de religia oficializată, de după Sinodul de la Niceea, din anul 325, supravegheat de aproape de împăratul Constantin cel Mare. (Se înţelege că această dominaţie asupra spiritelor nu putea fi fără nuanţă politică – M.E., op.cit.); istoricul Loisy: ,,Isus a vestit Împărăţia şi a apărut Biserica”. Evangheliştii Luca, Marcu sau Ioan sugerează că – după Înviere – Isus le-a apărut pe drumul către Emmaus ,,într-alt chip”. Quintus Tertulian (150-220), filozof ascet, în ,,Apologeticus” susţine că omul este incapabil cu mintea să ştie ceva spre Dumnezeu şi, de aceea, prin revelaţie ,,Învierea trebuie crezută, fiindcă este absurdă”-Credo quia absurdum est.
Eminescu este dezamăgit de incapacitatea naturală a omului de a se subsuma moralei creştine de-a lungul istoriei: ,,De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem…”. Mila, dreptatea, adevărul, înfrânarea privesc neputincioase faţă în faţă cu lăcomia, cruzimea, războaiele, tirania, făţărnicia, vicleşugul:

,,Video meliora proboque, deteriora sequor.”
,,Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele”

Scepticismul şi convingerile poetului se exprimă prin cuvintele lui Faust, personajul în care, după opinia sa ,,…se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunile ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă”; la chemarea cântării divine acesta exclamă:

,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea.”

Raţionalitatea este demonul credinţei. Eminescu, asemeni marilor gânditori, s-a temut de sintagma ,,adevărul adevărat” pe care o clamează orice preot în biserică. În locul ei îl însoţeşte veşnic întrebarea dramatică: ,,Unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”. În concepţiile poetului se regăsesc cele două atitudini despre viaţă; pentru evoluţia civilizaţiei materiale, omul are nevoie de ştiinţă, de cunoştinţe pe care i le dă şcoala. Profilul moral se poate forma prin dogmele creştine. Pentru a îmblânzi inima şi a oferi adăpost sufletului omenesc, de-a lungul timpului, biserica a luat asupra sa toate artele: arhitectura, sculptura, pictura, muzica, poezia, împodobind cu ele catedralele.
Pornind de la antiteza dintre clase, concepţia raţionalistă a lui Eminescu despre conţinutul religiei şi scopul ei politic, ca instrument de control şi dirijare a mulţimilor, se exprimă, cu mijloace poetice, într-o formă retoric-romantică ce trădează atitudinea iluministă în care îi recunoaştem pe Voltaire şi Proudhon, în poemele ,,Împărat şi proletar” şi ,,Viaţa”, faţă de convenţiile sociale arbitrare:

,,Religia –o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece în jug…
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea…”

,,Când aud vreodată un rotund egumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii… Mă întreb…”

Cât priveşte relaţia cu lumea de apoi, Eminescu îi va deschide lui Blaga orizontul pentru ,,În marea trecere” prin: ,,Noi înşine suntem numai formele unei eterne treceri ale materiei prin lume.” (mss 2255) Poetul a văzut religiile în spaţiul tradiţiilor, al refugiului în transcendent, ceea ce i-a sugerat lui Emil Cioran, filosoful negativist, o judecată proprie structurii sale: ,,Mistica este o evadare din cunoaştere… Ultimul curaj al filosofiei este scepticismul.”

COMPONENTA ESTETICĂ

Prin modul cum a convertit în substanţa estetică a poeziei tezaurul de datini şi mitologii autohtone, Eminescu rămâne un mare poet tradiţional. În poezia de tinereţe, a înflăcărării romantice, Eros este zeul tutelar al creaţiei sale şi trăirile celui mai înălţător sentiment uman – iubirea – sunt asociate cu sinceritatea până la pierderea de sine, cu profunzimea şi curăţia sentimentelor religioase ale misticului, toate îmbrăcate în construcţii metaforice. Pentru poet, dragostea este chemarea absolutului şi prin aceasta devine act religios; limbajul biblic este absorbit în forme metaforice, textul devine psalmodic. Cu toate acestea erotica sa nu e mistică, în sensul dantesc al cuvântului, pentru că îndrăgostitul nu se purifică prin pedepsele iadului, ci prin suferinţă, prin ardere (catharsis). Tonul solemn, de catedrală, se regăseşte chiar din ciclul celor trei elegii funebre de adolescenţă: La mormântul lui Aron Pumnul, Mortua est!, La moartea principelui Ştirbey.
Poezia de tinereţe este dominată de ipostazieri divine pe fundalul unui erotism tulburător. Relaţia cuplului se exprimă ca un spiritualism afrodisiac al romanticilor, fără religiozitate. Expresia supremă a frumuseţii, sincerităţii şi purităţii feminine este cuvântul ,,înger” cu valoare de superlativ absolut:

,,Ah! vorba înger scapă pe oricine
De lungi descrieri…”

Eminescu transformă în metafore biblice simbolurile icoană, sfânt, candelă, înger, punându-le să exprime cele mai înălţătoare trăiri, aşa cum Brâncuşi stoarce duhul pietrei prin formele ei metaforice:

,,Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ…”

,,Am făcut din tine – un înger, blând ca ziua de magie”. El aplică limbajul mistic tainelor şi exegezelor dragostei profane (Eliade).
Elanul erotic al eului liric eminescian, de factură romantică, capătă ipostaziere concretă în imagini mitice creştine – îngerul şi demonul – puritate şi satanism, antiteză de factură luciferică:

,,Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează…”. Cele două simboluri – îngerul şi demonul – sugerează veşnica relaţie între concret şi abstract, între ideal şi real, între vis şi realitate.
Eros potenţează realitatea până la sublim, de unde ideea călinesciană că toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică şi metafore. Poetul înalţă omul la condiţia celestă; nu îngerul ia locul omului, ci omul capătă ipostaziere angelică:

,,…chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”

În opera eminesciană nu vom găsi dialoguri permanente cu Divinitatea, pline de îndoieli şi disperare ca în ,,Poeme cu îngeri” la V.Voiculescu, sau în ,,Psalmii” lui Arghezi, şi nici ,,Nostalgia Paradisului” lui Nichifor Crainic, ori ,,Clopotele” lui Ioan Alexandru.
Cele două poeme (Dumnezeu şi om; Preot şi filosof) în care Eminescu pare a încerca un dialog cu spaţiul Divin, nu sugerează decât scepticism şi concluzia că raţionalitatea ucide mitul:

,,Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?”

Forme de folclor savant întrupează cele trei litanii,(Colinde, colinde; Învierea; Rugăciune) cu elemente de cântec ritualic:

,,Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor …”

COMPONENTA MITOLOGICĂ

Opera lui Eminescu, prin excelenţă romantică, stă sub cupola mitului, când poetul doreşte să evadeze din realitatea imediată pentru a crea lumi ideale; vechi stări culturale ale minţii omeneşti din timpuri primordiale, miturile convertesc misterul existenţei – imaginaţia umple golul necunoaşterii. Antichitatea a umplut golurile necunoaşterii cu imaginaţie, din care s-au născut miturile; grecii n-au ştiut de unde vine frumuseţea şi au imaginat-o pe Afrodita. N-au ştiut de unde vine focul şi l-au imaginat pe Prometeu. Grecii, şi după ei dacii, n-au ştiut unde dispare forţa vitală care se cheamă suflet şi au imaginat Hadesul. Miticul ştie ,,ce nu ştie”.
După ,,moartea zeilor” din spaţiul mediteranean, şi după multe convulsii, golul spiritual a fost umplut de ,,Mitul cristic”, singurul mit din cultura universală cu proiecţie spre viitor, după zicerea ,,Cel Ce va să vină”.

În context cu gândirea mitică evoluează şi o altă formă de manifestare – gândirea magică – care constă în credinţa (sau ideea) că se pot invoca forţe de nicăieri pentru a căpăta un ajutor. Epoca cristică a cultivat şi cultivă magia ca formă de cunoaştere, introducând ,,ideea”. Magicul este convins, are idee că o forţă ,,de nu se ştie de unde” îi vine în ajutor-credinţa în puterea talismanurilor, a obiectelor de cult etc. Gândirea magică are falsa convingere că poate accede în transcendent. Magicul nu ţine de funcţia gândirii (Blaga). Ideea magică este mai mult trăită decât gândită. Conceptul puterii magice este un concept iraţional în sine. Graniţa dintre gândirea mitică şi gândirea magică este extrem de sensibilă. Ambele modalităţi de gândire sondează misterul. Miticul încearcă revelarea misterului; magicul nu.

Am ţinut să relevăm aceste spaţii de gândire pentru a sugera legătura dintre opera lui Eminescu şi climatul magic al filosofiei şi poeziei romantismului german care îi era familiar poetului.
Poarta de intrare în spaţiul poemelor mitologice ale lui Eminescu este somnul şi visul.

,,Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,…
Mergi, tu, luntre–a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,…”

La tot pasul se regăseşte religia substanţializată poetic prin mitologie. Un produs al gândirii magice creştine –strigoii – oferă poetului pretext pentru a asocia, într-o dezordine romantică, simboluri păgâne şi creştine pe fundalul unui ceremonial al morţii şi al învierii de apoi a două simboluri ale unor religii diferite, Maria de pe Nistru şi Arald, regele avarilor:

,,Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici
E-ntinsă-n haine albe, cu faţa spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpân peste avari…
Monahi cunoscătorii vieţii pământene…
A misticei religii întunecoase cete,… se mişcă-n line pasuri…”

Printr-un act de magie, bătrânul mag păgân, preot al lui Zamolxe, îi va preface în strigoi spre a-şi regăsi iubirea şi după moarte. Un periplu iniţiatic se desfăşoară în spaţiul mitologiei autohtone sugerat de muntele Pion, vremuri imemoriale ,,Când basmele iubite erau înc-adevăruri”, cărţi de zodii cu semnele universului, îngeri ce-şi au sălaş în stele,(sugestie a teoriei platonice despre originea îngerească a sufletelor cu sediul într-o stea – mit ce se regăseşte şi în balada Mioriţa – La nunta mea/A căzut o stea); alţi îngeri răspândesc dezordine în univers, suflete fără corp ce evoluează în spaţii interstelare; vocea lui Dumnezeu ce cheamă la judecată, zeităţi din pantheonul grecesc (Pilad şi Oreste), toate, într-o alchimie poetică, formează panorama nebulosului poem ,,Povestea magului călător în stele” ce nu ne lasă să ghicim cărei religii să ne închinăm; doar bătrânul împărat îşi dezvăluie crezul: ,,Cu rece – agheazmă moartea fruntea mea o sfinţeşte”.

Legenda biblică a lui Abel şi Cain este transpusă într-un scenariu simbolic – poemul Gemenii – susţinut de protagoniştii Brigbelu şi Sarmis, în decorul Daciei preistorice din care nu lipseşte Zamolxe.

,,Panorama deşertăciunilor” comparat cu ,,Legenda secolelor” a lui Victor Hugo, nu demonstrează progresul, ci documentează nimicul în cele zece tablouri de la omul preistoric, Babilonul caldheic, Ninive asiriană, Palestina regilor, Egiptul faraonilor, Grecia gânditorilor, Roma cezarilor, până la Napoleon, toate puse sub zodia zădărniciei şi a efemerităţii. Asocieri de spaţii mitologice nebănuite în care miraculosul păgân este exprimat prin confruntarea dintre Zamolxe cu zeii săi şi Zeus însoţit de zeităţi greceşti. Zamolxe stă alături de Odin, zeitate nordică; Decebal îşi doarme somnul în templul nordic al Valahiei.

Recursul la magie dezleagă energiile oculte. Dionis hrănit cu lucruri mistice din cărţile de astrologie şi magie crede că se poate mişca pe verticala timpului, în trecut şi viitor, sau pe orizontala spaţiului, în universuri ideale, derogând de la legile fizicii; timpul şi spaţiul se comprimă sau se dilată după voinţa sa. Exprimând străvechile mituri ale dorului omului de veşnicie, Dionis găseşte esenţa eternă în propria sa umbră. Drama lui izvorăşte din credinţa că intelectul poate deconspira Divinitatea. Dar limitele gândirii obiective nu pot fi depăşite; nici omul, nici îngerii nu au acces la esenţele divine. Dionis, alter ego al autorului, este expresia ,,purtătorului de scânteie demiurgică”, chinuit de adânci nelinişti gnostice, însetat de absolut.

Marile poeme ale lui Eminescu sunt forme de filosofie poetizată. Mereu în tovărăşia lui Kant, poetul este preocupat de regulile matematice ale timpului sau cele geometrice ale spaţiului, de cauzalitate cu necesitatea ei absolută. Elementul etern ce se transmite prin fiecare individ din serie este acceptat de poet drept mitul Archeus – punctum saliens –punct artezian în transmisie, dezbrăcat de timp şi spaţiu, care dă eternitate speciei. În fiecare om se încearcă spiritul universului.

Scepticismul filosofului romantic îl face să asocieze o diversitate de mituri şi ipoteze ştiinţifice, într-o viziune originală, privind naşterea şi evoluţia universului în poeme ce se constituie în meditaţii filosofice de factură cosmogonică;

La–nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,…
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

Această metaforă interogativă trădează preferinţa pentru astral preluată din mitologia asiro-babiloniană, apele primordiale aparţin spaţiului biblic, Haosul grecilor transfigurat prin cele două forme de adânc.

Un segment singular trădează o complicată atitudine a lui Eminescu despre Univers şi Divinitate:

,,Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”

Prepoziţia ,,de” sugerează faptul că Eminescu este preocupat de forma universului de înainte de apariţia materiei, deci a Divinităţii, şi este în consonanţă cu teoriile moderne ale fizicii care se străduiesc să demonstreze că explozia iniţială de energie a dat naştere materiei.
Cadrul poetic eminescian din poemele mitologice creşte peste marginile de timp şi spaţiu, încât se poate afirma că poetul contemplă Divinitatea din nemargini către infinit:

,,Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte ,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte …”

După Cioran, starea mistică este un mod religios extremist şi o evadare din cunoaştere. După filosoful culturii, Lucian Blaga ,,Credinţa, ca stare sufletească şi ca act spiritual, implică mai mult un raport între om şi Dumnezeu, ca fiinţe ce-şi rămân permanent exterioare una alteia.”
Fost-a, aşadar, Eminescu un om religios, au ba?

Am susţine în cor cu toată preoţimea că numai noi suntem depozitarii acelui ,,Adevăr adevărat”, dacă nu ne-ar sta în cale versurile:

,,Nu-nvie morţii—e-n zadar, copile!”,
versuri care l-au insuflat şi pe criticul literar Pompiliu Constantinescu să conchidă ,,A întrupat, cu o putere covârşitoare, cel mai înfiorător sentiment omenesc: zădărnicia universală.”