Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cenzura și Lucian Pintilie

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 15 Iun. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 17 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

                             Cenzura și Lucian Pintilie

 

Seara lui 16 mai 2018, cu vestea morții lui Lucian Pintilie, când mă ocupam de Copyritgh, m-a dus cu gândul la amănunte care, la despărțirea de marele regizor, actualizez  tema, cenzura pentru gândul și fapta românului…

Era nu doar un cunoscut, după absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București și montase o serie de spectacole la  Teatrul Bulandra printre care – Copiii soarelui, 1961,  Proștii sub clar de lună, 1962, Cezar și Cleopatra, 1963, Bledermann și incediatorii, 1964, Inima mea e pe înălțimi, 1964, D-ale carnavalului , 1966, Livada cu vișini,1967, Revizorul, 1972, plus două filme de lungmetraj –Duminică la ora 6 și Reconstituirea.

Scenă din Reconstituirea

Să recapitulăm. Era după 1968, aparentul dezgheț ideologic, dar pentru noi care lucram în presă, știam că  trei dintre creațiile tânărului regizor (născut în 1933, în județul Cetatea Albă, azi Tarutin-Ucraina), două de film și una de teatru, erau în discuția publicului, dar mai cu seamă a… organelor.  Reconstituirea, filmul lui Pintilie, 1970, era subiect de discuție nu atât în mase, cât mai cu seamă la cei cu cenzura și mai departe la…, adică la partid. Să ruleze sau să fie oprit? La Iași a rulat câteva zile, apoi nu s-au mai vândut biletele… filmul, cu personajele sale, un milițian arogant dar sărac cu duhul, un analfabet cum erau mulți și sus-sus, doi adolescenți interpretați de Vladimir Găitan și George Mihăiță, realizau scene memorabile care, prin realitatea lor sugerau  ca iadul virtual să nu se întâmple și pe pământ, în realitate.  În cronici acide, jurnaliștii vânduți, însuși Ion Iliescu, prim-secretarul județenei PCR Iași, critica filmul, cu mânie revoluționară… Adolescenții din film nu răspundeau pretențiilor de milițian care nici el nu știa ce vrea: „mie, să nu-mi imiți ! mie să-mi faci ca-n Viață!”

Chiar așa, cu Reconstituirea interzisă, pentru că regizorul devenise și era un nume, încă din 1967 Lucian Pintilie era deținătorul Ordinului Meritul Cultural „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Reconstituirea  îi aduce consacrarea în activitate, în 2012 acest film a fost achiziționat de Museum of Modern Art (MoMA) din New York, unul din cele mai importante muzee de artă contemporană.

Revizorul, piesa de teatru, de Gogol, cu inegalabilul Toma Caragiu, montată în 1974, de același Lucian Pintilie, la Teatrul Bulandra, deși s-a bucurat de cronici elogioase, semnate de nume cu priză la public, Lucian Raicu, Ana Blandiana, Matei Călinescu în România literară, a fost imediat umbrit ca urmare a ce scria Scânteia, că nu-și merită laudele și înștiința direct că piesa nu se mai joacă. Cei cu cenzura invocau că regizorul și interpreții dau altă interpretare clasicului rus, drept urmare, oficialii au aplicat tot felul de sancțiuni, descurajând regizorul în activitate. Ce descurajare, Lucian Pintilie, în avalanșa sancțiunilor, a primit interdicția de a mai monta vreodată pe o scenă din România , este „invitat” să părăsească România, autoritățile dispunând să-i fie eliberat  pașaportul în acest sens,  iar Liviu Ciulei a fost îndepărtat din postul de director, Teatrul ca instituție era amenințat cu desființarea.

Teatrul Bulandra nu s-a desființat, dar după întâmplările acelea care însemnau cenzură comunistă, Marele Teatru de Artă a Țării, n-a mai fost ce fusese, nici actorii,  artiști. Însuși Lucian Pintilie, Marele Artist, a devenit un exilat, dar, cum se întâmplă adesea, la oamenii care muncesc, pentru el, acum și cu acestea trăite, a început cariera lui internațională, atât în teatru cât și în film. într-o  carte a sa (Bricabrac), cum spune regizorul dar și personalități ca  Eugene Ionesco, după acel refuz al negocierii cu autoritățile, artistul  s-a exersat ca „intelectual  critic”, ca „spectator angajat” și a avut succes.

În exil, Lucian Pintilie a scris cartea Bricabrac, cartea premiată de Sindicatul  Criticilor de Cinema din Franța care a decernat în 2010 autorului ei titlul de „Cea mai bună carte străină” , un extraordinar document de viață care explică – spune Dana Ionescu, august 2011, şi „versiunea lui despre povestea interzicerii celebrului spectacol „Revizorul”, după Gogol, de la Teatrul Bulandra, în 1972. Şi pentru că veţi vedea subtilitatea unei conştiinţe, exigenţele – artistice, morale etc. – de la care nu se abate şi forţa credinţei (de unde suferinţa atroce) cu care a lucrat. Ce înseamnă arta pentru Pintilie ne spune o confesiune explicativă cum e aceasta: „Spectacolul Revizorul nu l-a interzis cenzura, ci artistul paranoic, copilul debil, obstinat, dar cel puţin pentru scurtă vreme clarvăzător. Descoperirea mea era că înţelesesem că un artist poate interzice operei sale să supravieţuiască mutilată şi castrată, pur şi simplu, dacă descoperă un anume mecanism. Mecanismul era următorul. Cenzura este neputincioasă, dacă un artist o avertizează că simpla atingere a operei o maculează şi o distruge (Don’t touch it). Această maculare distrugătoare săvârşindu-se însă, opera redobândeşte instantaneu o nouă viaţă, imacularea originară, de neatins de această dată, o dimensiune perenă şi legendară”.

Citind cartea, spunea Dana o să înţelegeţi perfect de ce  Pintilie n-a reuşit să monteze „Revizorul” la Comedia Franceză, unde-l invitase Antoine Vitez.

Altă confruntare a lui Lucian Pintilie cu cenzura în România s-a petrecut cu  ecranizarea  lui I.L. Caragiale, D-ale carnavalului, devenit filmul  De ce trag clopotele Mitică?, cum și-a intitulat filmul Pintilie, film față de care, atunci, prin 1980, verdictul comunist a fost: acest film nu trebuie văzut de către spectatorii români. Atunci, deși regizorul a protestat, s-au adresat tot felul de petiții către decidenții momentului, inclusiv  lui Ilie Rădulescu, secretarul C.C. cu propaganda, scrisoarea către el fiind multiplicată în 50 de exemplare și răspândite ca un act de  disidență, filmul a căpătat viață abia după 1990.  Din  dispoziția PCR – care însemna cenzura supremă – filmul nu a mai rulat, piesa lui Caragiale a fost dată la o parte. Un fel de arest la domiciliu cum îi place lui Tudorel Toader, actualul ministru al justiției, pelicula a stat ascunsă timp de zece, ani, undeva într-o magazie.  Cum avea să vadă spectatorul român ceea ce era în țară la el?: noroi, bălți, câini vagabonzi, capete de om tunse scurt, chilug,  semn că trupurile lor se întorceau de undeva.  Cenzurii nu-i plăcea – a spus o parte a presei – mai ales faptul că filmul lui Pintilie transmitea ideea că spiritul mahalalei din acei ani, cu glume ieftine, urletele străzii , oameni și animale rătăcite, pasiuni împlinite la colț de stradă, colcăiala maidanelor, multiplicându-se, devenea viața de zi cu zi a localităților în care cineva conducea – PCR.

„Privesc dupa 20 de ani în urma mea. Praf și pulbere s-a ales de toate scenariile, proiectele mele, omagiind cultura românească. Fiecare an, o bornă, o troiță, o lumânare, un film înmormântat. Tarvelling macabru. Lumânări care apar și dispar din cadru – „Ciuleandra”, „Domnișoara Cristina”, „Jocul ielelor”… Imaginați-vă, rogu-vă, toate aceste filme existând. Acum puneți-le laolaltă, bobină cu bobină, și dați-le foc. Priviți calm acest incendiu de capodopere posibile, vesel foc carnavalesc. Să nu întrebați: Cine raspunde? Căci nimeni nu răspunde! Esența principiului carnavalesc constă în abolirea oricărei responsabilități. Iar noi trăim într-o stare de carnaval perpetuu”, spunea Lucian Pintilie în 1990, la premiera filmului ținut în beciurile de la Casa Scânteii vreme de 10 ani, au scris ziarele.

Lucian Pintilie, românul,cel interzis în țară, pentru care, spun cancelariile și istoricii care au cercetat arhivele, Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu, în 10 februarie 1970 , secretariatul C.C. al PCR a organizat o ședință specială în cadrul căreia s-a hotărît că omul și opera sa sunt periculoși Statului român, bun pentru expluzare, și-a suportat exilul începând cu anul 1975, prin muncă și mari succese în străinătate.

Cum a făcut, a mai revenit acasă din când în când, în 1979, de pildă, când a filmat De ce trag clopotele Mitică?,dar definitiv după 1990 când, vorba românului, s-a pus pe treabă. A avut și noroc, acum ministru  al culturii era Andrei Pleșu care a înființat pe lângă minister un Studiou de film  la care director  a fost numit  Lucian Pintilie, poziție din care a sprijinit colegii mai tineri în realizarea filmelor lor, după cum  director al Teatrului Național a devenit Andrei Șerban, alt fost exilat. Așa au apărut filmele de referință, dintre care amintim câteva  montate la Theatre National de Chaillot din Paris, cu Turandot , 1974, Theatre de la Ville din Paris, cu Pescărușul, 1975, Biedermann și incendiatorii, 1976, Jacques sau Supunerea și Viitorul e în ouă, 1977, Cei din urmă, 1978, Trei surori, 1979, Rața sălbatică, 1981, Azilul de noapte,1983, Arden din Kent, 1984, Astă seară se improvizează, 1987, Trebuie să trecem prin nori, 1988, Dansul  morții, 1990; la Guthrie Theater din Minneapolis, cu Pescărușul, 1983, Tartuffe, 1984, Rața sălbatică, 1988,  iar la Arena Stage din Washington, Tartuffe, 1985, Rața sălbatică, 1987, Livada cu vișini,1988.

A montat și spectacole de operă, în acest sens reamintim că la Festivalul de la Avignon a pus în scenă Orestia, 1979, la Festivalul de la Aix-en-Provence Flautul fermecat, 1980, spectacol reluat la Opera din Lyon, Opera din Nisa, Teatro Reggio de la Torino, iar la Welsh National Opera din Cardiff  a fost cu Rigoletto, 1985,  și cu Carmen, 1986, spectacol reluat la Opera din Vancouver.

În ciuda  carierei internaționale de mare succes, ajuns acasă se dedică strict cinematografiei,  filmele pe care le turnează fac ele însăși carieră , numărându-se printre cele mai reprezentative ale cinematografiei românești, printre  care Balanța,1992, O viață de neuitat, 1994, Prea târziu,1996,  Terminus Paradis, 1998, După-amiaza unui torționar, 2000,  Niki  Ardelean, colonel în rezervă, 2003, Tertium  non datur, 2006, pelicule care au completat profilul unei personalități de excepție care era Lucian Pintilie, fără discuție unul dintre cei mai mari regizori români de film, profesorul!

Munca lui și a colaboratorilor a fost apreciată. Pentru Balanța, de exemplu, Maia Morgenstern a primit premiul Academiei europene de film pentru cel mai bun rol principal.

Celelalte pelicule, toate, au fost selectate la festivalurile de film, iar Terminus Paradis a fost distins cu Premiul special al juriului în competiția de la Veneția. El însuși, în 2002 a primit Premiul de Excelență al Cinematografiei române pentru întreaga operă, în 2007 a fost distins cu Premiul Gopo, iar în mai 2018 a fost premiat de Institutul Cultural Român (ICR) pentru excepționala sa activitate de pomovare a culturii române, la Gala de lansare a Festivalului Filmului European.

De remarcat și subliniat, în iunie 2013, Lucian Pintilie a participat la Festivalul Internațional de Film  Transilvania (TIFF) la lansarea DVD-ului intitulat PINTILIE CINEAST, care include cele 11 filme ale sale, la care se adaugă un disc cu materiale ce recompun un portret al celui ce a readus filmul românesc în prim-planul vieții  culturale: lecții de cinema, conferințe de presă, colocvii, emisiuni TV, omagii și retrospective.

Lucian Pintilie prin tot ce a făcut a devenit și a rămas unul dintre cei mai mari cineaști români, un vizionar în dramaturgie , Operă și literatură.

„Nu este ușor să lucrezi cu Lucian Pintilie, dar valoarea rezultatului te ajută să depășești momentele grele, cu atât mai mult cu cât Pintilie reușește să fie un tiran-vrăjitor, care-și farmecă interpreții prin marea lui ardere și credință în ceea ce face. Are o mare putere de convingere și de seducție asupra actorilor. Ei sunt pur și simplu electrizați când repetă cu el”, a povestit actrița Clody Bertola, soția sa, despre Lucian Pintilie, pentru cartea de dialoguri „La vie en rose cu Clody Bertola”.

Alături de marele om de teatru şi film în ultimele clipe de viaţă cea care i-a fost alături a fost  fiiica scriitorului Eugen Ionescu. Ea le-a cerut medicilor pe lângă discreţie şi un tartament care să-l salveze pe regizor.

Cei  doi erau  extrem de apropiaţi. De altfel, vara trecută, fiica dramaturgului l-a însoţit pe regizor la lansarea cărţii „Bricabrac. De la coşmarul real la realismul magic”, un volum autobiografic al lui Pintilie. Încă de pe atunci, Lucian Pintilie era foarte obosit şi slăbit.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5