Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CEZAR FLORESCU VORBIND CU TIMPUL

Primit pentru a fi publicat de la autor, Georgică MANOLE, 24 iun.2014
Editor: Ion Istrate, 24 iun.2014

 

CEZAR  FLORESCU VORBIND  CU  TIMPUL


            Cezar Florescu, unul dintre poeţii de la opt, şi-a pus opera sub semnul timpului. Ca un poet care se respectă, ştie că limbajul influenţează creierul şi că nu sunt rare situaţiile când răspundem  limbajului la un nivel inconştient.

Scriind o poezie a simţurilor, te aştepţi să se cantoneze în uptime, adică într-o permanentă conectare la lumea exterioară. ( reală precum „80”-iştii, himerică precum „2000”-iştii,  miserupistă precum „2010”-iştii etc.), ori în downtime,  acea stare în care te transpui pentru a visa cu ochii deschişi (precum mai vechii onirişti sau suprarealişti).

Cezar Florescu nu şi-a direcţionat simţurile. Ele având o deschidere totală, conştiinţa sa poetică are libertatea de a face un melanj între intern şi extern.  Pentru armonizarea  demersului său  şi-a ales modelul clepsidric. N-ar fi primul dintre ocupanţii timpurilor moderne. Modelul clepsidric este destul de accentuat în opera lui Brâncuşi care, simţind că subconştientul dă naştere instinctului şi că coperta) [800x600]ideile sunt ucise de instinct,   şi-a impus un proces de autoeducaţie prin apelarea la conştient şi prin reînvierea datoriei creştine.  Aşa au apărut „liniile” lui Brâncuşi.  Într-un eseu mai vechi  şi publicat în „Viaţa botoşăneană”, spuneam în legătură cu Brâncuşi: „Spre exemplu, linia „oului lunar”, care judecată după anul realizării fiecărei opere, porneşte dinspre noi (AICI), ţâşnind spre origini (DINCOLO), redată de seria: PROMETEU (1911) – DOMNIŞOARA POGANY (1913) – NOUL NĂSCUT (1920) – OUL (1925), la care se adaugă prin înglobare şi formele intermediare sau schiţele. Nu greşim cu nimic dacă vom continua seria cu Dumnezeu transcendent, pe care sigur şi l-a imaginat Brâncuşi în continuarea OULUI, dar datoria creştină „nu i-a dat voie” să-l vizualizeze la nivelul palpabilului, ci să-l lase la nivelul de idee”.  Lui Brâncuşi nu i-a rămas decât să secţioneze  OUL  astfel încât să obţină două părţi ale clepsidrei ce au devenit scaune la MASA TĂCERII.

Cineva, Ion Pogorilovschi, încercând să abordeze creaţia brâncuşiană la nivelul formelor, şi-a finalizat demersul printr-o întrebare: „Sunt creaţiile plastice brâncuşiene sferice sau clepsidrice?”  Pentru a se evita o demonstraţie s-a recomandat că ar fi bine să vorbim de o „formă filosofală”.

Spuneam în acelaşi eseu:  „Antigeometrismul care mă domină şi provine din încăpăţânarea mea de a lua în considerare nu numai transcendentul ci şi transcendentariile, dar şi direcţiile (liniile) operei brâncuşiene mă fac să cred că este vorba despre clepsidric.  Pentru că sfericul este specific nemodernului, reprezintă perfecţiunea şi în regimul verbalizării înseamnă  „A FI” (limitatul), pe când clepsidricul este specific modernului, reprezintă libertatea, iar în regimul verbalizării înseamnă „A PUTEA” (nelimitatul).”

Paul Aretzu ( „Ramuri”, nr.1 din 2005) sesizează prezenţa imaginii clepsidrei în poezia lui Ilie Constantin,  simbolizând „realitatea încapsulată şi direcţionată spre un final, supusă trecerii”.  Asemenea lui Brâncuşi şi Ilie Constantin aşează cele două cupe ale clepsidrei  într-o verticalitate perfectă, obligate să simbolizeze   legătura dintre „ceresc” şi  „pământesc”  prin intermediul „atmosfericului” sau dintre „mare”  şi „uscat”  prin zona intermediară  a „mocirlei”. Spunea Paul Aretzu: „Cele două cupe comunicante, cea pământească şi cea cerească, se iscodesc reciproc, fiind atrase una de cealaltă. Curgerea nisipului poate avea loc în sus, atrasă de o curiozitate cosmică, ezoterică. Clepsidra ronversabilă marchează, fără îndoială, curgerea eternă a timpului şi, implicit, moartea multiplă ca întoarcere la origini. Nu se exclude nici simbolul întrepătrunderii principiului masculin cu cel feminin, când cele două cupe sunt uscatul şi marea”.

            Mihai C. Teodorescu, pe când scria la  „România literară”, propunea şi el un mod de abordare şi interpretare a clepsidricului în genul celui prezent la Ilie Constatin:  1. de sus în jos – „pornind din zona celestă a teologicului” sau „pornind din zona platoniană a idealismului obiectiv”  de undeva din lumea celor ideale; 2. de jos în sus – „asemănător unui arbore falnic care îşi ia puterea din seva pămânrtului” de undeva din lumea celor contingente. Curgerea  în ambele sensuri  trece obligatoriu prin „lumea elementelor”, cu trimitere şi spre „Elementele” lui Euclid.

Acest mod de abordare a  clepsidricului l-am sesizat şi la Ion Negoiţescu  abia după a treia lectură a magistralului său discurs critic despre Eminescu. Întregul demers e aşezat pe concepţia grecilor   prin care  „modelul lumii” dat de Dumnezeu (Demiurgul), ca reprezentare  a virtualităţii ideilor, este pus pe „lumea creată” (terestră, sublunară) şi  între care cerul reprezintă o zonă tampon.

Logica lui Nicolae Stainhardt despre rugăciune poate fi uşor înţeleasă dacă apelăm la interval şi la modelul clepsidric: cupa de sus  ca „rugăciune”  bazată pe cele trei elemente constitutive ( slăvire, mulţumire, cerinţe) ce dau „ altruismul”, cupa de jos care reprezintă abandonarea rugăciunii ca bază a ”hoţiei” şi zona intermediară, de curgere, ce reduce rugăciunea sau hoţia la cerşit ca suport al egoismului.

            Modelul clepsidric pune în evidenţă şi tipologii.. Pe acest mecanism, spre exemplu, întâlnim la Constantin Abăluţă  „omul Iov”, din volumul său „Iov în ascensor, Iov în funicular”. Gabriela Gherghişor  ( „România literară” nr. 3 din 2010)   observă bine  funcţionarea acestui angrenaj clepsidric la poetul amintit: Prezenţa, încă din pretext, a celor două utilitare moderne vine să întărească forţa de sugestie a inalterabilului şi fertilului simbol biblic: pe de o parte, prin semnificaţia mişcării repetitive în dublu sens, ascendent-descendent ( fortuna labilis), iar pe de altă parte, prin ideea de recluziune deasupra golului (limitarea şi fragilitatea condiţiei umane).

            Gabriel Coşoveanu, într-un eseu din 2010, conform însemnărilor mele, analizează  universul ficţional al unor poeţi punând şi el discuţia  sub semnul clepsidricului: cele două cupe reprezintă „jos”-ul neuronal şi „sus”-ul  fluidităţii semantice, curgerea făcându-se printr-o zonă ce înlesneşte accesul de la pura raţionalitate ştiinţifică la imaginaţia poetică.  Modelul Gabriel Coşoveanu se mulează perfect pe poezia scrisă de Al. D. Funduianu, cu amendamentul că trebuie să fim atenţi la numărul mare de  „porţi” ce ocupă această zonă, ceea ce face să se  micşoreze viteza  de trecere şi, de aici, un lung şi inacceptabil şir de „tăceri”.

Putem continua cu poezia Irinei Mavrodin a cărei „clepsidră”  este  alcătuită din „lumea imponderabilă” (de sus) şi „lumea care te trage” (în jos), trecerea făcându-se printr-un interval denumit stare de prizonierat, identificat cu viaţa.

Magda Ursache face analiza poeziei  lui Eminescu, „Odă (în metru antic)”, punând totul pe un suport clepsidric. Ea găseşte o „relaţie destinală între mitica pasăre Phoenix şi personalitatea creatoare de tip genial”:  cupa de sus ca „un joc al înălţării” – din care rămâne doar zborul, cupa de jos ca  „o suferinţă în cădere” – din care rămâne numai cenuşa,  curgerea făcându-se printr-un îngust interval dominat de  speranţă şi aşteptare.  Şi exemplele ar putea continua.

Vor exista şi poeţi care, deşi apelează la „modelul clepsidric”,  îl vor poziţiona  pe  o imaginară orizontalitate.  Astfel de poeţi sunt Constanţa Buzea cu ale sale „nevăzute”  şi „văzute”, Ion Pillat cu a sa „gramatică imaginativă a apei”  sau Nichita Stănescu  cu ale sale „cuvinte” şi „necuvinte”, ca să dau doar câteva exemple Lor li se poate adăuga  şi Cezar Florescu atunci când vine  cu   permanentele sale treceri din „prin timp” direct „în timp”.  Scriind o poezie nu de dragoste, ci care face filosofia dragostei,  Cezar Florescu îşi  aşează clepsidra în poziţie orizontală. Astfel, o foloseşte pentru a recompune o odaliscă leneşă, provocatoare, obligată să facă echilibristică pe axa timpului.

Clepsidra lui Cezar Florescu trece adesea din idee  în contingenţă, ea fiind ba  o reprezentare a sânilor, ba una a coapselor, construind  adesea o „geometrie hipnotică” pe care şi-o ia drept referenţial.

Pe această logică, conştientă sau inconştientă,  versurile  sunt  o generalizare a curgerii amintirilor şi trăirilor „prin timp” cu opriri evidente „în timp”. Spun acestea, deoarece din poezia lui Cezar Florescu nu transpar semne ce ar trăda o existenţă organizată şi nici semne de organizare viitoare a existenţei sau un interes de programare a timpului.

Timpul lui Cezar Florescu vine, de undeva, din spate, căutându-şi un loc în faţă, de regulă dinspre „iadul sticlos al nopţii”  spre lumina zilei, argintul lunii, strălucirea soarelui sau aura iubitei: „Noaptea îşi flutură flamura falnic, / iar stelele din părul ei / chicotesc ca o beteală de tăceri / ningând peste visele mele în care / Tu, Doamne, înoţi / printre nuferii gândurilor / halucinant / apatic… / Luna îşi aruncă năvodul de in / peste nisipul clepsidrei, / iar timpul – satir demonic – / umblă gol…” („Psalm 1”); „Cafeaua nopţii se varsă peste tot / inundând şi gândurile mele / volute sprinţare / într-un edificiu de ceţuri… // O lună aburindă -/ Hangiţă de porţelan cu buze livide -/ Toarnă argint în pocale de humă… // Şi-n tăcerea de icoane / S-aude timpul boncăluind / Prin crângul amintirii… // Zaţul face ochi…” („Cafea cu frişcă selenară”); „ Nu mai există alte nopţi / decât nopţile noastre /  când străluceai ca un soare de august / când ceaţa fierbinte toarsă de apele cearşafului / ne învăluia în crepuscul adânc / umplând prăpăstiile dintre noi / cu fluturi imponderabili… / Nu există alt timp / decât timpul întâlnirii cu tine, / timpul după-amiezii în care / soarele-şi făcea siesta …” („Nu mai există…”).

            Apoi, timpul lui Cezar Florescu e unul care curge  precum nisipul clepsidrei, doar că orizontalitatea îi joacă feste, oprindu-l adesea la „tărâmul clipei”:  „Soare de-aş fi, / aş răsări şi aş apune / doar sub cerul ochilor tăi, / ferestre deschise angelic / spre un tărâm de basm…// Pescăruş de-aş fi, mi-aş legăna stingherul zbor / pe deasupra mărilor din ochii tăi, / sirene zidindu-mi în creier mereu / poezia lor apetisantă…// Lacrimă de-aş fi, mi-aş face cuib / sub mătasea pleoapei tale, / lângă irişii de pluş…” („Minnesang”);

„Îmi scald tăcerile cleioase / în ochii de cameleon ai lunii / şi simt cum zeci de molii / îmi rod necontenit urzeala fiinţei / ca pe-o haină veche şi abandonată / în cuierul ruginit al clipei…”  („Schizoidală).

            Plin de amintiri asociate, timpul lui Cezar Florescu e unul flexibil: „Amân mereu decizii import- / ante, de exemplu / să-mi iau o pisică sau / să-mi vând un rinichi sau / să-mi cumpăr un pistol sau / să-mu fuck opera-ţie/ de schimbare a sexului / ş.a.m.d. …”  („Amân mereu…”).

            De remarcat că trecerea (scurgerea) clepsidrei personale e sugerată prin modelul matematic al corespondenţei biunivoce; pietre – stele; oameni – fluturi; element al naturii – senzor intern etc..

Fiindcă se găseşte greu o carte de poezii precum „Memoria clepsidrei” (Editura „Axa”, Botoşani, 2006), cartea de debut a lui Cezar Florescu, mi-a împrumutat-o un alt poet, Al. D. Funduianu. Citită şi răscitită de acesta, nu i-a ajuns doar  simpla lectură, a luat „dalta” sculptopoetului ce este şi a dat cu ea. Aşchii de versuri s-au detaşat, dar nu au sărit departe fiindcă dalta gândului face numai hotare. „Dalta” poetului Al. D. Funduianu  dorea să anunţe trecerea lui Cezar Florescu, cu talent cu tot, la  haiku.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

3 comentarii la acestă însemnare

  1. al. d. funduianu spune:

    -Da, Georgică! Cezar Florescu (în haiku, Cezar Florin Ciobîcă) merită – din plin – toată atenţia. Extrem de talentat şi tenace, deopotrivă inteligent şi generos.Cezar străluceşte deja! În prefaţa la „Caruselul anotimpurilor”, Ed. Pim, Iaşi, 2013, Corneliu Traian Atanasiu concluziona: „Neîndoielnic, Cezar Florin Ciobîcă este o voce cu un timbru aparte, care-l câştigă şi-l cucereşte pe cititor”, iar Şerban Codrin – într-o recenzie – scrie: „Cu mult efort în continuare, numele lui Cezar Florin Ciobîcă poate deveni un brand al autenticului haiku în variantă românească, alături de Radu Patrichi, Eduard Ţară, dar şi de alţii prezenţi sau numai aşteptaţi. Când este inspirat, C.T.Atanasiu pariază pe lozul câştigător”. Ne bucurăm că lozul câştigător poartă numele: Cezar Florescu, alias Cezar Florin Ciobîcă…

  2. Cezar spune:

    Plecăciune vouă,dragi colegi de breaslă!

    de Înălțare-
    câțiva melci pe Coloana
    Infinitului

  3. al. d. funduianu spune:

    Bijuteria „anexată” e, cred, atât de concludentă şi reprezentativă pentru genul în care excelezi, încât nu lasâ loc niciunei plecăciuni! Dimpotrivă. O sinceră şi prietenească strângere de mâini e mult mai potrivită…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5