Primit pentru publicare: 10 nov.2014.
Autor: Ileana Năiţă Cărămidă,  prof. Colegiul Tehnic „A. Saligny”.
Postat de redacție: 11 nov.2014

CICLUL MOROMEŢILOR

Pro şi contra

Apariţia volumului II din „Moromeţii”, la o distanţă de peste un deceniu de primul, a stîrnit nedumeriri. Ce se mai putea spune despre un erou al cărui conţinut sufletesc fusese integral dezvăluit? Însă după lectura următoarelor romane- „Moromeţii II”, „Delirul” şi „Marele singuratic”- cititorul constată că autorul mai avea multe de spus, după cum ne demonstrează M. Preda însuşi:

„Prin 1953, adică după terminarea Moromeţilor ,vol. I, dar care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă şi-o vară. Zilnic luptam cu o neputinţă de a scrie a cărei explicaţie îmi scăpa. Pur şi simplu nu ştiam să scriu. (…)Exasperat, am abandonat totul şi mă gîndeam chiar cu seninătate să mă las de scris.” (M. Preda, „Imposibila întoarcere”, CR, 1971, cap. „Cum am scris Risipitorii”)

[După publicarea primului volum] „…reveni amintirea eşecului, care se confirmă curînd la o nouă încercare cînd vrui să continui acest roman.(…) Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii, amînînd şi chiar renunţînd la continuarea Moromeţilor. Şi deodată neputinţa de a scrie a dispărut. (…) ceea ce ieşea îmi plăcea, aveam sentimentul că am biruit ceva, că am căpătat un stil al meu, al gîndirii mele directe, şi nu cum era cel din Moromeţii, în care gîndirea mea se exprima indirect prin aceea a ţăranilor. Era tocmai ceea ce îmi dăduse mai înainte sentimentul neputinţei, faptul că nu aveam format şi un stil direct, fără de care continuarea chiar a tabloului Moromeţilor nu era cu putinţă ” (Idem)

Constituie totuşi celelalte volume, în care apare familia Moromeţilor, un ciclu? Sunt ele o continuare a întîmplărilor din „Moromeţii I”?

Mircea Iorgulescu, în lucrarea „Firescul ca excepţie”, apărută la Cartea Românească în 1979, este de părere că nu numai întîmplările din familia Moromeţilor sunt reluate în cărţile scrise ulterior, ci că fiecare carte nouă a lui M. Preda a dus la o adevărată reconstituire  critică a celor precedente, fie prin existenţa unor raporturi de continuitate directă a materiei epice, fie prin reluarea şi adîncirea unor teme. În cazul problemei de care vorbim, M. Iorgulescu consideră că volumul II din „Moromeţii” vine în continuarea primului întrucît conferă întîmplărilor petrecute în primul volum un plus de semnificaţie.

1. Simion, în „Scriitori români de azi”, vol. I, ed. a IIa, Ed C. R., 1975 , referindu-se la volumul II al „Moromeţilor”, nu este de aceeaşi părere. Considerînd că ideea de ciclu presupune amploarea respiraţiei epice şi exclude aglomerarea, romancierul este inconsecvent cu iniţiativa sa de a crea un ciclu în ceea ce priveşte problema personajelor. Ideea de ciclu presupune urmărirea tuturor personajelor, pînă în momentul cînd, dintr-un motiv sau altul, ies din scenă. Dar, fără să le scoată din acţiune în primul volum, în „Moromeţii II”, M. Preda părăseşte cîteva dintre personajele cu roluri destul de semnificative în acţiunea primului volum: Ţugurlan, Birică şi Polina. Despre Ţugurlan- afirmă E. Simion- se poate spune că în primul volum este o prezenţă tot atît de frapantă şi captivantă ca Ilie Moromete.

Consideră de asemenea că, dacă primul volum al „Moromeţilor” este al unui anume ţăran, cel de-al doilea trebuie să fie închinat colectivităţii, satului. Preda ar fi putut să scrie un deiptic similar celui al lui Rebreanu, care trecuse de la observarea foamei de pămînt a individului din „Ion”, la cea a colectivităţii în „Răscoala”. Însă Preda nu realizează acest lucru.

Văzut ca deiptic, „Moromeţii” (I şi II) ar fi trebuit să aibă aceeaşi problematică şi acelaşi final, dar inegalităţile de construcţie împiedică simetria.

Pentru a ne da mai bine seama de acest lucru să reamintim care e tematica celor două volume şi pînă unde merge simetria lor.

„Moromeţii I” este istoria felului cum un ţăran, captiv propriului univers şi propriei imagini făurite despre lume, este asediat viclean şi capitulează în cele din urmă în faţa unor forţe al căror mecanism nu intră în tabloul reprezentărilor lui.

„Moromeţii II” s-ar fi cuvenit să fie, după simetria deipticului, istoria aceloraşi drame economice şi tragedii sufleteşti care cuprind întreaga colectivitate. Dar volumul II realizează doar pînă la un punct simetria: satul trăieşte aceeaşi traumă, din motive similare, la o dimensiune colectivă. Sublinierea discordanţei dintre ceea ce e aparent satul şi ce e de fapt, aflată la începutul volumului II, corespunde simetric observaţiei din „Moromeţii I” prin care aparenţa timpului se deosebeşte de esenţa lui. Şi aici se opreşte simetria, concluzionează E. Simion.

Nicolaie Ciobanu –„Panoramic”, CR, 1972, p.113- susţine şi el că „Moromeţii I” şi „Moromeţii II” sunt două romane de sine stătătoare întrucît „Moromeţii II” conţine o serie de flagrante infidelităţi de conţinut faţă de volumul I, ceea ce nu-i permite să spună că ar fi unul în continuarea celuilalt. Faptul că apar noi date ale biografiei din trecut a lui Moromete şi a Catrinei, prezenţa altei fiice a Catrinei, Alboaica, îl determină pe autor să spună că cele două volume se pot citi separat, ca două romane de sine stătătoare.

Însă Virgil Ardeleanu, în lucrarea „A urî…a iubi”, apărută la ed. Dacia în 1971, este vehement în susţinerea contrariului:

„Oricine, nu numai un cronicar, poate uşor constata că Moromeţii II e o continuare a cărţii de bază (Moromeţii I). Toate personajele intră din nou în raza de observaţie a scriitorului, ele fiind studiate cu minuţie pînă la rezolvarea lor clasic romanescă.”

Adevărul este că cele patru volume ale ciclului- şi nu numai „Moromeţii I” şi „Moromeţii II”, la care m-am referit pînă acum- se pot citi şi separat, nefiind necesară o cunoştinţă prealabilă a întîmplărilor anterioare. Dar nu se poate nega că sunt prea multe întîmplări şi personaje ale „Moromeţilor I” reluate în celelalte romane. Se poate spune deci că există un ciclu al „Moromeţilor” fără ca între volumele lui să existe o strictă interdependenţă.

Chiar autorul, după scrierea celor două volume din „Moromeţii”, întrezăreşte posibilitatea unui întreg ciclu pe care-l planificase astfel: „Delirul I şi II vor fi romanele din interior, iar actualul volum Moromeţii II va constitui finalul acestei tetralogii (…) Marele singuratic rămîne un fel de epilog care poate fi citit şi separat.” – M. Preda în „Romanul românesc în interviuri”, vol II, 1985, p.1091

După „Moromeţii II” citim romanele ulterioare cu surpriza de a descoperi nuanţe neştiute ale unor caractere incomplet dezvăluite. Procedeul recurenţei personajelor, cu modificarea statutului lor, creează o excelentă masă de fundal stabilizată deja.

Protagonist în „Moromeţii”, Ilie Moromete joacă rolul unui personaj episodic în „Marele singuratic” şi „Delirul”. Uneori personajele secundare apar în prim plan în alt volum al ciclului. Ştefan al lui Parizianu, spre exemplu, amintit în „Moromeţii” ocupă locul protagonistului în „Delirul”.

Recurenţei personajelor i se adaugă recurenţa episoadelor epice. Relaţiile dintre Niculaie şi tatăl său, expuse pe larg în „Moromeţii II” sunt investigate în „Marele singuratic” dintr-un unghi puţin obişnuit: secvenţa plecării lui Ilie Moromete la Bucureşti să-şi întîlnească fiii, narată în acelaşi volum din „Moromeţii”, este rescrisă în „Delirul” prin prisma lui Paul Ştefan.

Totuşi, după cum spuneam, M. Preda a asigurat, în cadrul ansamblului, o relativă independenţă între întreg şi parte. Şi în „Marele singuratic” şi în „Delirul” epica este astfel construită încît fiecare roman să-şi poată păstra autonomia.

Problematica „Marelui singuratic” gravitează mai mult spre „odiseea Moromeţilor”. Evenimentele din „Moromeţii” sunt privite retrospectiv, dintr-un alt unghi decît acolo. Dacă primul volum al „Moromeţilor” înregistra o optică în aceeaşi măsură a eroului şi a naratorului, în „Marele singuratic” optica e a martorului şi, ulterior, a eroului întîmplărilor, Niculaie Moromete. „Marele singuratic” are rolul unei acolade finale, care strînge toate firele şi luminează toate înţelesurile.

Asupra romanului „Marele singuratic” Dumitru Micu susţine două păreri contrare. Pe de o parte consideră că acest roman face parte din ciclu, dar el nu se înscrie după volumul II al „Moromeţilor”. Pe de altă parte, încearcă să argumenteze ideea că este un roman independent, deoarece personajele comune tuturor romanelor se definesc suficient aici prin comportamentele lor, astfel încît „Marele singuratic” poate fi citit şi de cineva care nu cunoaşte conţinutul volumelor „Moromeţii I” şi „Moromeţii II”. În finalul teoriei sale afirmă însă că sensurile complete ale romanului se dezvăluie numai în urma lecturii întregului ciclu. (D. Micu, „Periplu”, CR, 1974, p.245-252)

În cartea sa despre proza românească, Cornel Ungureanu spune acelaşi lucru:

„Completînd Ciclul Moromeţilor, Marele singuratic e tot o carte a Moromeţilor: este cartea ruperii definitive a lui Niculaie de satul său.”(C. Ungureanu, „Proza românească de azi”, CR, 1985)

Prin „Delirul” M. Preda revine la ciclul inaugurat de primul volum din „Moromeţii”. Argumentele pentru demonstrarea acestui fapt sunt numeroase. Personajul narator, Ştefan Paul, are funcţia de narator şi de interpret: el povesteşte, el reface situaţiile şi le ordonează conform sensului ascuns al lucrurilor şi evenimentelor. Fiecare relatare este o revenire la formula celorlalte romane, la legături vechi şi complicate, la motive şi locuri sau la protagonişti angajaţi în acelaşi teritoriu uman.  „Delirul” este un roman moromeţian care vine să completeze istoria Familiei renunţînd treptat la intervenţia persoanelor cunoscute în primul volum pentru a introduce un alt personaj prin care istoria familiei Moromete intră în cadrul unui sistem de determinări şi de relaţii încărcate de mărturia evenimentelor din anii 1940-1941.

Fiind de acord cu părerile citate mai înainte, consider că marea artă a lui M. Preda constă în faptul că a creat un ciclu romanesc, fară ca cele patru romane să fie obligatoriu citite unul în continuarea celuilalt pentru a lămuri destinul personajelor, dar care îşi dezvăluie adevăratele semnificaţii numai după ce le citim pe toate.