Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cine este Andrei Ciurunga
sau Poetul martir de la Cahul ajuns la” Canalul roșu”

Primit pentru publicare: 06 Oct. 2020
Autor: Valentin REABȚOV, Chișinău     
Publicat: 07 Oct.  2020
© Valentin Reabțov, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

A fi un scriitor înseamnă a fi un sfânt, a fi un martir, a fi un Dumnezeu.
Henry Miller

Cine este Andrei Ciurunga
sau
Poetul martir de la Cahul ajuns la” Canalul roșu”

Îmi place mult ”patria mea mică”- municipiul Cahul, mai ales după 2015 când la conducerea lui a venit un tânăr profesor universitar, un entuziast, un om integru și ambițios de a face , în sfârșit, lucruri bune pentru cahuleni și a lăsa o amintire frumoasă după el și această perioadă grea prin care trecem. Îl am în vedere pe Nicolae Dandiș. Pe lângă faptul că numai în ultimii ani a făcut ”schimbarea la față” a municipiului, asfaltând străzile, amenajând multe piețe și parcul central, pavând trotuarele, câștigând 25 de proiecte din 27 la care a participat, domnia sa nu a uitat și de partea spirituală a cetățeanului. Din 2015 , de când e la cârma orașului, a reușit să renoveze Teatrul din oraș, desigur, cu banii alocați de frații de peste Prut, Palatul de Cultură, a fost deschisă Filarmonica din Cahul (chiar pe 01.10.2020), s-a început editarea revistei ”Cahulul Literar și Artistic” etc. Dar cel mai interesant e faptul că domnul Primar e receptiv la toate propunerile cahulenilor de a scoate din anonimat personalitățile născute, care au studiat aici sau au activat în această localitate a Basarabiei. Personalități care sunt aproape că necunoscute, mai ales de către cei tineri.
Am făcut această întroducere pentru ca cititorul să înțeleagă de ce am hotărât să scriu despre marele poet cahulean, basarabean, român, Andrei Ciurunga, poet martir al temnițelor comuniste din România, cum des este numit, care la 28 octombrie 2020 ar fi împlinit 100 de ani. Din copilărie am cunoscut acest nume de la părinți, desigur, ceea ce se putea atunci de spus. Tatăl meu, Constantin Reabțov, a fost coleg de bancă la liceul din Cahul și așa le-a fost soarta că au prietenit toată viața, în pofida faptului că nu s-au văzut 52 de ani…Dar despre acest lucru voi scrie mai jos. Apropo, și tata la 26 iulie curent ar fi împlinit 100 de ani. Pandemia și-a lăsat amprenta asupra acestui eveniment, dar împreună cu fratele meu mai mare, Gheorghe Reabțov, profesor universitar de franceză, membru al Uniunii Scriitorilor și Jurnaliștilor din Moldova, am scris mai multe articole, însă un mare aport și-a adus și domnul Ionel Novac, consul la Consulatul General al României la Cahul. Articolele Domniei sale despre acești doi cărturari de la Cahul au fost publicate în Republica Moldova, în România, chiar și în Australia. Chiar în aceste zile a finalizat lucrul la cartea ”Corespondență-Andrei Ciurunga-Constantin Reabțov”. Și ca să închei partea introductivă al acestui articol, vreau să-i mulțumesc domnului Ionel Novac pentru tot ce a reușit să facă pe parcurs de trei ani de aflare în ”siurghiun” la Cahul, scriind patru cărți și zeci de articole despre oamenii și meleagurile noastre, credeți-mă că nu e un lucru ușor să fii toată ziua la serviciu, iar în timpul liber să studiezi arhivele și soarta oamenilor care au proslăvit aceste locuri. Cum îmi spunea într-o discuție că e bihorean, dar de Cahul și oamenii de azi, dar, în special, care au făcut istoria de ieri, s-a îndrăgostit, iar Cahulul parcă i-a devenit a doua ”patrie mică”. Pe această cale vreau să-i urez domnului Ionel Novac mulți ani fericiți, sănătoși și încă multe realizări la scoaterea din anonimat a înaintașilor noștri, iar penița sa să nu se usuce!
Și totuși cine este Andrei Ciurunga? Apropo, acest nume e unul din multele pseudonime cu care el a semnat poeziile sale și cred că cititorii își dau seama de ce a făcut acest lucru. Numele lui e Robert Eisenbraun și pe parcursul multor ani de liceu a stat într-o bancă cu tatăl meu, așa clădindu-se prietenia lor. După 28 iunie 1940 soarta i-a despărțit și, după cum am menționat mai sus, nu s-au văzut 52 de ani. Da, după ce a fost reabilitat prin1964 și a ieșit din lagărele comuniste din România, ei au corespondat, scriindu-și peste 100 de scrisori. Reîntâlnirea lor a avut loc în martie 1992 la București, în apartamentul lui Robert, cum îi spunea tata. Această călătorie de la Cahul la București a fost organizată de una din discipolele tatei de la Școala Pedagogică din Cahul, Doina Focșa și regretatul ei soț, Nicu. Cei doi prieteni s-au despărțit la 20 de ani ca să se întâlnească la vârsta trecută de 70… Paradoxul mai constă și în faptul că la Nistru era din nou război. Bravii combatanți, patrioți ai neamului, s-au ridicat la luptă contra ”eliberatorilor” care din nou vroiau să ne ocupe…
Despre această întâlnire, prima și ultima, care a durat trei zile și trei nopți, mi-a povestit mama. Mi-e greu să redau sentimentele și retrăirile lui Robert și Constantin, principalul e că aproape că n-au dormit pe parcursul celor trei nopți, iar ziua cutreierau Bucureștiul. Și tot timpul discutau, nu puteau să se sature de amintiri și discutau, și discutau și nu puteau să se oprească… Amintiri de peste 50 de ani!
Pregătind acest articol, am citit mai multe poezii, am navigat pe Net și am găsit multe lucruri interesante. În special voi reda amintirile mai multor deținuți politici care au stat în aceleași celule la Canal cu Andrei Ciurunga. De ce nu m-am folosit de amintirile despre acel calvar, redat de Andrei Ciurunga în cartea ”Memorii optimiste”, editată în 1992 la București ? Foarte simplu. Despre acest lucru a scris în aceste zile fratele meu, Gheorghe. Și articolul trebuie să fie publicat la Chișinău în săptămânalul ”Literatura și Arta” și nu am vrut să repet unele momente. Am fost copleșit atât de cartea lui Andrei Ciurunga, desigur, de poeziile lui înșirate în peste 10 cărți, dar, desigur, din aceste memorii și din diferite arhive. E greu să citești așa ceva, dar trebuie, cu toate că dictatorii nu se opresc. Scriu aceste rânduri, iar soția îmi tot aduce știri despre atrocitățile care au loc în Bielarusia… E anul 2020, e mijlocul Europei, iar ceea ce se întmplă în lagărul nazist de la izolatorul Okrestino, e greu de închipuit: torturi sofisticate (la care participă și femei gardiene!), bătăi, violări etc. E un deja vue? Se repetă? Și asta e din cauza că un paranoic după 26 de ani de aflare la cârma statului nu vrea să plece de la putere. Iar poporul cere schimbări, dreptate și libertate. Oare Andrei Ciurunga nu pentru asta a fost ținut în temnițe și lagăre de concentrare?
Faptul că voi fi un mic plagiator, sper că mi se va ierta, dar am făcut-o cu intenții nobile, ca oamenii să afle mai mult despre acest martir și perioada în care el a trăit.
Andrei Ciurunga a petrecut în temnițele comuniste ale lui Gheorghe-Gheorghiu Dej vreo 10 ani, în două reprize, dar cei mai mulți ani el i-a petrecut în lagărele de la ”Canalul roșu”, cum l-a numit el.
Poetul s-a născut la Cahul la 28 octombrie 1920, tatăl lui era de origine etnică germană și era profesor de germană la liceu. Andrei Ciurunga a decedat la 6 august 2004 la București. El, de la debutul său s-a lansat sub semnul luptei naționale, prima sa poezie, publicată în revista liceului ”Ioan Vodă” din Cahul, având ca subiect Unirea Principatelor Române. A debutat în 1936 cu placheta de versuri ”Melancolie” și până în 1940 a colaborat cu mai multe reviste: Basarabia, Basarabia literară, Raza. În 1944 la Chișinău i-a apărut cartea de poezii ”Cântece de dor și de război”.
După pierderea Basarabiei de către România, odată cu retragerea trupelor române, în 1944 familia Eisenbraun s-a refugiat în România, stabilindu-se la Brăila. El a continuat să scrie și să publice versurile în revistele brăilene ” Expresul”, ”Ancheta”și ” Înainte”.
În 1946 a fost ”rugat”, de către județeana de partid, să-și schimbe numele ”Robert Cahuleanu”, deoarece orașul Cahul nu mai aparține României și, deci, nu mai era un nume adecvat unui ziarist român. Și-a schimbat pseudonimul în Andrei Ciurunga, cu care va intra în conștiința literaturii române, nume pe care l-a păstrat în continuare, deși după 1954 a mai semnat și Radu Calomfir, Matei Scutaru sau Nicu Grădinaru.
Încă pănă la primul ”proces”, în 1949, el s-a mutat la București, unde s-a angajat la revista Flacăra și a mai colaborat cu publicațiile: Contemporanul, Viața Românească, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viața militară, Urzica, Rebus.
Poetul era ”incomod” pentru noul regim comunist instalat în România după 23 august 1944. Volumul de versuri ”Poeme de dincoace” l-a publicat în 1947 ,cuprinzând versuri puternice anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950, sub acuzația de ”crimă de uneltire contra păcii”. Cum volumul fusese distrus și nu a putut fi prezentat în calitate de probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chișinău înainte de refugiere, în 1944, ”Cântece de dor și de război”.
Până aici am reluat unele crâmpeie de la doamna dr.Crina Palas.
Fidelii comuniști români au însușit repede lecția lui Stalin, care a spus: ”Principalul e să fie omul, că articol noi îi găsim!”.
La începutul acestui material am menționat deja că voi folosi unele amintiri ale acelor deținuți politici care au împărțit ”mămăliga amară” și ”balanda” (cum numeau deținuții sovietici felul întâi pe care îl mâncau ei).
Andrei Ciurunga trece prin penitenciarele Uranis, Galata, Jilava, apoi prin lagărele ”cumplitului canal”, cum el însuși îl numește. Iar un deținut, coleg de suferințe, a scris așa : ”El este acela de la care vine numele de Canalul Sângelui”.
Amintirile vor urma mai jos.
Andrei Ciurunga a fost eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris și difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în țară, clandestin, cât și în afara granițelor, antologic sau la posturi de radio occidentale. Această a treia condamnare, prima din 1947 ”doar” de 29 de zile o execută la Gherla, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de grațiere a tuturor deținuților politici.
Când la 28.11.1958 a fost din nou arestat și a primit o condamnare de 18 ani de muncă silnică, pentru că a lăsat să circule poemele concepute la Canal. Un gardian, când l-a văzut, i-a spus: ”Măi, banditule, iar ai nimerit la noi? O să-ți arătăm noi ție!”. În statele dictatoriale toate structurile lui sunt la fel și angajații lui acționează după același calapod.
Cum a reușit Andrei Ciurunga să scoată din lagăre și închisori poeziile, dacă era strict interzis să folosească hârtia și creioanele? Poetul a creat și în acele condiții și, principalul, că a reușit să-i amăgească pe gardieni. Metoda însă a fost destul de simplă, dar ingenioasă pentru a păstra versurile: coase pe pânză în căptușeala unui pieptar, de care nu se despărțea niciodată, versurile –cheie ale câtorva sute de poezii, care vor putea fi refăcute în condițiile de libertate.
Ingeniozitatea omului este infinită!
Iată cum a caracterizat poezia lui Andrei Ciurunga Iancu Saul: ”Versul lui era întotdeauna cald și chemat de iubire fizică, de iubire de țară, de iubire de om …”.
”Poeziile lui, însuflețite de cea mai adâncă dragoste de țară, constituiau hrana spirituală a sute de deținuți.” Aceste cuvinte le-a scris Florin Constantin Pavlovici și tot el a mai menționat:
”Dormeam în patul lui Robert Cahuleanu. Acesta fusese luat din celulă, mutat în altă parte, însă adminstrația nu reușise să-i mute și amintirea: oamenii vorbeau despre el ca și cum ar fi fost încă prezent. Cahuleanu era pseudonimul literar (acest lucru demonstrează cât de mult și-a iubit el baștina unde s-a născut – n.a.) al lui Robert Eisenbraun, poet basarabean născut la Cahul, din tată german și mamă cu sânge grecesc, amestec ideal pentru nașterea unui mare patriot român. Din patriotism spărsese el piatră la Canalul Dunărea-Marea Neagră, într-o primă condamnare măruntă (doar de patru ani! – n.a.), iar acum, pentru că nu se învățase minte și recidivase în aceeași culpă a patriotismului, justiția populară (de unde se trag rădăcinile justiției noastre actuale, mai ales în Republica Moldova -n.a.) îi dăduse exact cât ar fi meritat de la început: optsprezece ani”.
Andrei Ciurunga, poetul de o gingășie olimpiană. (Daniel Philip)
”La capitolul poezie sunt câteva nume care au intrat în antologia poeziilor din închisori. Pe cei mai vestiți, ca Gyr sau Crainic, nu ai avut cum să-i întâlnești, dar te poți socoti binecuvântat că ai putut să stai în aceeași celulă sau la aceeași roabă cu alți doi dintre ei. Unul este Robert Eisenbraun, schimbat ulterior în Andrei Ciurunga. Când Zahu Pană a editat volumul de Poezii din închisori, pentru a-l proteja de represaliile comuniste, l-a numit Acturus, după numele unei stele dintr-o constelație cerească.
Când la-i întâlnit la Jilava, în 1959, avea 39 de ani și era deja un veteran al închisorilor, trecuse pe la Canal, era de acum recitat în folclorul unic al temnițelor comuniste. El este acela de la care vine numele Canalul Sângelui:
…Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă
va ține minte și-ntre foi va strânge acest cumplit Danubiu, care varsă
pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge…
În continuare voi aduce câteva crâmpeie, luate de la Daniel Guță, publicate în ziarul Adevărul pe 08.11.2019 despre atrocitățile de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Andrei Ciurunga, ca martor ale acestor atrocități a descris cu lux de amănunt viața din lagărele comuniste române. Repet, ele cu nimic nu se deosebeau de cele naziste sau staliniste, iar mai târziu maoiste, ale lui Pol Pot, iar șirul, cu regret, poate fi continuat…
Un document confidențial păstrat în arhivele din anii 50 ale Radio Europa Liberă (RFE) prezintă una dintre rarele mărturii din acea vreme ale deținuților care au muncit la construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră. Raportul datează din anul 1955 și descrie viața miilor de prizonieri de pe șantierul uriaș din Dobrogea, dar și câteva dintre atrocitățile săvârșite asupra deținuților. Iată conținutul acestuia: ”Norma zilnică: de fiecare individ, 1,25 metri cubi de piatră spartă… Piatra era adusă cu carele rechiziționate de la țăranii din jur, era spartă cu ciocanele și folosită apoi la construcția danelor din Golful Tașaul, unde se proiecta ridicarea unui mare port pentru deservirea Canalului. Condițiile de muncă erau primitive și istovitoare. Uneltele, desperecheate, erau rechiziționate la întâmplare din diferite puncte ale țării… Regimul de exterminare era extrem, deținuții erau cazați îi barăci acoperite cu carton gudronat, fără apă și lumină. Apa se aducea cu sacalele din comuna Corbu, situată la câțiva kilometri de șantier, și se distribuia în rații mici. Hrana era compusă din 625 de grame de pâine pe zi, o zeamă neagră caldă dimineața și câte un fel de mâncare la prânz și seara.
Câte odată li se mai dădea câte un turtoi din mâlai alterat. Rareori primeau în rație carne de cal, dar și aceiași alterată. Și tata mi-a povestit cam aceleași lucruri despre perioada aflării lui timp de două luni într-un lagăr de concentrare nazist în iulie-septembrie 1942, dar despre acest lucru am mai scris și cred că voi mai scrie.
…Iarna barăcile erau încălzite numai o oră înainte de culcare…. Era un regim de exterminare fizică. Cei care nu îndeplineau norma erau supuși la pedepse crunte: li se tăia rația de hrană, li se lua dreptul de a primi pachete și scrisori ori de a fi vizitați de rude, erau stropiți iarna cu apă și vârâți în carcere fără acoperiș, de unde cei mai mulți erau scoși morți de ger. Bătaia era în toi. Echipele de muncă erau comandate de brigadieri recrutați dintre deținuți de drept comun, în special dintre criminalii cei mai fioroși, aleși de colonelul Albon, inspectorul șantierului. Numeroși deținuți politici de la Tașaul au fost uciși de brigadierii Teodorescu Nicolae-un criminal pederast din Râmnicu Vâlcea, Valer Duhu, Prejbeanu, Levinschi și Stanciugel Marin.
…La Poarta Albă deținuții erau supuși aceluiași regim de exterminare. Sentinelele care supravegheau lagărele înconjurate de sârmă ghimpată primeau ca premiu înaintarea în grad, 5000 de lei și 15 zile concediu pentru fiecare deținut împușcat ”la sârmă” în tentativa de evadare…
Și încă câteva date despre acest ”Canal al Sângelui”:
-peste 11 lagăre de muncă forțată au fost înființate pe traseul Canalului;
-în 1952 numărul deținuților depășeau 80% din forța de muncă folosită;
-numărul deținuților varia în diferite perioade de la 30000-35000 și chiar mai mulți;
-cel puțin jumătate dintre deținuții Canalului erau intelectuali: doctori, profesori, foști ofițeri, preoți, avocați.
Gh. Gh. Dej,acest călău comunist al poporului român, a folosit șantierul pentru exterminarea fostei clase politice române, a elitei intelectuale, dar și a tuturor oponenților regimului. Odată ajunși la Canal, deținuții politici erau supuși procesului de ”reeducare prin muncă” și nu numai.
… Și încă un lucru despre acest Canal. Soarta lui a fost decisă de Stalin. Aceasta s-a întâmplat la o întâlnire de la Moscova din 1948, unde a participat și Gh.Gh. Dej. Cred că mulți cititori cunosc faptul că toate canalele construite în Uniunea Sovietică pe timpul lui Stalin au fost construite prin aceleași metode. ”Tătuca tuturor timpurilor și popoarelor ”bine și-a instruit valeții… Dictatorii poartă diferite nume, însă metodele lor de oprimare a opozanților sunt identice.
Poate această paranteză a fost prea lungă, dar consider că în amintirea celor decedați, noi trebuie să vorbim și să scriem mai mult, ca generația tânără să cunoască aceste atrocități, poate ele vor fi mai puține în viitor…Sunt un optimist incurabil.
Și voi continua cu trei mici amintiri ale celor care l-au cunoscut pe Andrei Ciurunga la Canal.
Andrei Ciurunga, poetul sensibilității și al dragostei pentru libertate.
( Doru Novacovici)
”La spitalul Salcia l-am cunoscut pe Robert Eisenbraun – pseudonim Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, despre care auzisem că este un mare poet. Sensibilitatea lui îngemânată cu dragostea pentru libertate l-au adus în închisoare de două ori. Prima dată în perioada 1948-1954 și a doua oară primise 18 ani din care făcuse trei. Era închis, căci era vinovat, după cum spunea el, pentru propriile lui cuvinte. Era un omuleț cu ochelari cu zeci de dioptrii, retras, visător și totuși destul de virulent în discuțiile contradictorii. Avea și el o febră și era suspect de tifoidă. Talentul și sensibilitatea, ca și ironia lui robustă în fața suferinței, m-au apropiat de el.”
Andrei Ciurunga – o făptură pe cât de plăpândă, pe atât de generoasă.
( Aurelian Gulan)
”Lângă mine dormea o personalitate emblematică a temnițelor românești Robert Eisenbraun, cunoscut ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga. Mic de statură, firav, cu o bucățică de nas, în schimb cu o pereche de ochelari cu lentile ca fundul a două borcane, avea 22 de dioptrii, de abea i se mai vedeau ochii, care când își pierdea ochelarii se comporta ca un nevăzător, această făptură era pe cât de plăpândă, pe atât de generoasă, având un suflet mare de artist”.
” În câteva rânduri, dar cât de frumos l-a caracterizat Aurelia Gulan!
Andrei Ciurunga, un exemplu de comportament.
( George Mârzanca)
”Robert Cahuleanu (Andrei Ciurunga) (…), a fost totdeauna un exemplu de comportament. Mic de statură, dar plin de viață,mai totdeauna vesel și plin de optimism, era dat cu o mare ușurință pentru versificare.
L-am cunoscut bine pe Andrei Ciurunga, fiindu-mi luni de zile prieten de suferință. În lagările de muncă ale Canalului era interzis să pătrundă sub nici o formă creion sau altceva de scris. Dar cei care au vrut să creeze, au făcut-o și aici, iar noi, prietenii, le-am memorat ca să le păstrăm. Printre acești creatori de poezie bună a fost și Cahuleanu Robert (Andrei Ciurunga).
Și încă două remarci. Pe parcursul ultimilor 30 de ani în Republica Moldova se vehiculează ideia cum că există conflicte interetnice. Nu e corect, este o invenție a celor care au venit cu tancul să ne ”elibereze”. Și voi aduce un simplu exemplu. Clasa de liceu în care au învățat Robert Cahuleanu și Constantin Reabțov era un fel de Turnul lui Babel. În ea învățau copii, reprezentanți ai diferitor etnii: români, nemți, greci, bulgari, armeni etc. În familie toți vorbeau 2-3 limbi, dar la liceu studiau în limba româna și nu era nici un fel de conflict. Poate politicienii noștri ar trebui să abordeze mai atent acea situație?
Cu regret, numele lui Andrei Ciurunga este puțin cunoscut în Republica Moldova, dar și în România. Într-un material biografic din Wikipedia am găsit așa cuvinte, cu regret nu era dat numele autorului, ”Dezinteresul față de personalitatea lui Andrei Ciurunga este o adevărată crimă împotriva culturii române, zămislite cu lacrimi și suferințe în spațiul carceral comunist din România secolului 20”.
Adică reabilitat, dar parțial și nu trebuie de făcut mare zarvă. Oare la noi în Basarabia nu tot așa s-a întâmplat?
Apropo,cei care i-au trimis în închisori și la ”Canalul Sângeros” au fost pedepsiți: anchetatorii, procurorii, judecătorii, gardienii pentru atrocitățile comise față de oameni nevinovați sau unii din ei mai și primesc pensii speciale?
Și vreau să finalizez acest articol,prezentând o parte din opera lui Andrei Ciurunga:
-Melancolie,1936;
– În zodia cumpenei,1939;
-Poemul dezrobirii,1943;
-Cântece de dor și de război,1944;
-Decastihuri,1968;
-Vinovat pentru aceste cuvinte,1972;
-Argumente împotriva nopții,1976;
-Memorii optimiste (amintiri din închisori și lagăre),1992;
-Poemele cumplitului Canal,1992;
-Lacrimi pentru Basarabia (a primit Premiul literar al Uniunii Sciitoriilor din Republica Moldova în 1995).
Și vreau să închei cu următoarea frază: ”Andrei Ciurunga nu este și nu va fi uitat la Cahul, din contra, cu trecerea anilor numele și creația lui vor fi valorificate de următoarele generați!”.