Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Peste mormântul lui Andrei Ciurunga s-a așternut… uitarea

    Primit pentru publicare: 2 Ian. 2022
    Editor: Ion Istrate
    © Ionel Novac,  © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


            Pașii m-au purtat iarăși, în ultimele zile ale anului care abia s-a încheiat, la mormântul „poetului cumplitului Canal”, în schimbul căruia „a înviat Hristos”: Andrei Ciurunga. Până în 1990 aflasem despre el mai mult din revistele pentru copii (Arici Pogonici) sau cele umoristice (Urzica), mai rar din suplimentele sau almanahurile unor reviste ori asociații literare ale vremii (Pinguin, Perpetuum comic șa). Totodată, numele său îmi rămăsese în memorie ca fiind autor al unor probleme rebusistice, publicate în revistele de profil (Rebus, Flacăra Rebus) atât sub formă de poezie, cât și de cuvinte încrucișate, pe care încercam să le rezolv în anii adolescenței. 

    După 1990 numele lui Andrei Ciurunga s-a impus tot mai mult în lumea literară din România, prin publicarea îndeosebi a poeziilor scrise în lagărele cumplitului Canal, dar și a noilor sale creații poetice sau memorialistice, prin care parcă urmărea să recupereze anii de „tăcere” impuși de fostul regim. 

    L-am „redescoperit” în 2007, într-un articol publicat în „HotNews.ro”, în cadrul unui serial intitulat „Sfinții închisorilor”, la trei ani după trecerea sa la cele veșnice. Mă aflam la Paris și eram implicat, alături de clerici și susținători greco-catolici locali, în activitatea de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika. Un articol în aceeași publicație îi fusese dedicat și Monseniorului, ca unul dintre „sfinții” închisorilor prin care trecuse (Uranus, Jilava).

    Au urmat câțiva ani de relativă uitare. Până la începutul anului 2018, când, aflându-mă în primele săptămâni de misiune la Cahul, o vizită la Biblioteca Publică Raională, care poartă numele lui Andrei Ciurunga, mi l-a readus în memorie. Intrigat de ce biblioteca se numește astfel, am început căutările. Așa am aflat că acesta s-a născut la Cahul, unde a și urmat primele clase de școală și unde a și debutat, la vârsta de numai 11 ani, cu o poezie dedicată Unirii Principatelor Române. Cu timpul am ajuns să cunosc foarte multe date despre viața și activitatea lui Andrei Ciurunga, cel mai mare poet pe care, până astăzi, așezarea de pe Frumoasa l-a dăruit literaturii române. 

    O etapă importantă în acumularea acestor date a constituit-o fericita întâlnire, la Congresul Eminescologilor din toamna aceluiași an, cu domnul profesor universitar Gheorghe Reabțov, la rândul Domniei Sale un rafinat poet și cântăreț al Cahulului natal. Știam că unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Andrei Ciurunga fusese colegul său de școală, profesorul de mai târziu Constantin Reabțov. Dar, așa cum urma să aflu în discuțiile noastre ulterioare, și domnul Gheorghe Reabțov l-a cunoscut personal, i-a făcut câteva vizite la București, ba chiar Ciurunga i-a fost „nașul literar”, publicându-l pentru prima oară în România („Adevărul literar și artistic” din 16 februarie 1992). 

    Tot domnul profesor mi-a vorbit despre bogata corespondența pe care tatăl său a purtat-o cu Andrei Ciurunga, pe care mai apoi mi-a pus-o la dispoziție și pe care am adus-o la cunoștința celor interesați să-și aprofundeze cunoștințele privind biografia poetului, publicând-o în volumul „Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov” (București, 2020). 

    Cu ocazia concediului în țară (decembrie 2018), unul dintre primele demersuri pe care mi le propusesem încă de la Cahul l-a constituit găsirea mormântului lui Andrei Ciurunga. Din datele vagi deținute la acea vreme rezulta că acesta fusese înmormântat la București, dar unde anume încă nu aflasem. Având în vedere că tatăl său fusese etnic german (Eisenbraun), era posibil să fie înmormântat în Cimitirul german. Dar la fel de plauzibilă era varianta înmormântării sale la Bellu catolic, în Bellu ortodox toate peregrinările mele în timp pe acolo, și nu au fost puține!, nu m-au condus vreodată la mormântul acestuia.

    Am plecat de-acasă într-o dimineață friguroasă, după o noapte în care primii fulgi acoperiseră cu un alb imaculat întreg Bucureștiul, „înarmat” doar cu data morții lui Andrei Ciurunga și hotărât să aflu locul în care acesta își doarme somnul de veci. După un drum de câteva zeci de minute cu tramvaiul și metroul, am coborât la „Apărătorii Patriei”, de unde m-am dus direct la Cimitirul german (cunoscut sub numele de „Cimitirul de onoare Pro Patria”). Aici, o doamnă amabilă, după ce i-am spus motivul pentru care intrasem în biroul său, a căutat registrele cu datele celor înmormântați în cursul anului 2004. Le-am parcurs filă cu filă, dar numele lui Ciurunga era de negăsit…

    Ca atare, următorul pas l-a constituit cimitirul Bellu catolic. Cum nu știam la cine să apelez pentru a solicita eventuale date, cimitirul neavând niciun panou informativ, așa cum există în Bellu ortodox, mi-am început de unul singur căutările. Am parcurs alee după alee, trecând pe lângă morminte ale unor personalități istorice sau culturale (cardinalul Iuliu Hossu, poeții Radu Gyr și Nicolae Tăutu, seniorul Corneliu Coposu șa), dar nici urmă de Andrei Ciurunga. 

    După mai bine de două ore am hotărât să ies, urmând să continui căutarea la cimitirul evreiesc și, dacă nici aici nu-l voi găsi, la Bellu ortodox. Dar, înainte de a părăsi cimitirul, am intrat în vorbă cu o doamnă mai în vârstă, care vindea flori și lumânări la intrarea în cimitir. Nici nu am apucat bine să îi spun ce caut, că aceasta mi-a și arătat, în lungul aleii principale, la doar câțiva metri depărtare, locul unde era înmormântat poetul. Știa exact unde era situat mormântul, dar și faptul că de ani de zile nimeni nu se mai ocupă de el…

    Trecusem pe lângă mormânt, dar fără a-l identifica. Nimic nu-mi atrăsese atenția. Era, și încă mai este, îngrădit de un gard de fier forjat, a cărui poartă de intrare atârna într-o parte. Vegetația (un cactus și câteva plante agățătoare crescute deasupra mormântului) răzbăteau prin stratul subțire de zăpadă. La capul mormântului străjuiesc doi arbori, plantați, poate, la înmormântarea primului „locatar” (Virginia Slătineanu, 1895-1973). Lângă placa cu datele acesteia se afla o cruce de lemn, pe care sunt trecute numele poetului (Ciurunga Andrei / Robert Eizenbraun – pe latura orizontală) și anii nașterii și cei ai morții (1920-2004 – pe latura verticală). În colțul din stânga mormântului, pe o placă de marmură albă, aproape mascată de stratul de zăpadă, sunt gravate numele soților Ciurunga și anii de naștere și de deces a celor doi. Înainte de a părăsi cimitirul am cumpărat un buchet de flori și câteva lumânări, pe care le-am așezat lângă crucea poetului.

    Următoarele mele reveniri în țară au constituit tot atâtea drumuri, singur sau însoțit de fiica mea, și la mormântul lui Andrei Ciurunga. De fiecare dată am îndepărtat resturile de plante și crengile uscate căzute peste mormânt, am pus câteva flori, am aprins lumânări, am făcut fotografii…

    Recentul drum la mormântul poetului a constituit o mare durere, dar și o amară dezamăgire. Nimic îmbucurător nu pare să fi „mișcat” de la ultima mea vizită. Ba, dimpotrivă, latura orizontală a crucii de lemn, cea pe care era menționat numele acestuia, astăzi nu mai există. Probabil că, între timp, a putrezit, s-a desprins și a fost aruncată undeva. Iar placa de marmură, pe care sunt trecute numele, anii de naștere și de deces a soților Ciurunga, ultima „dovadă” a locului de veci a acestora, era răsturnată cu înscrisul în jos și acoperită de iarba crescută în timp. 

    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, într-o zi, și această placă ar fi distrusă sau ar dispărea? Cine ar mai ști, cu excepția a câtorva persoane, că aici își doarme somnul de veci unul dintre „sfinții închisorilor”, „poetul cumplitului Canal”, Andrei Ciurunga? 

    În 2020, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea acestuia, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din Rep. Moldova, poetul Arcadie Suceveanu, susținea că va lua legătura cu omologul său de la București pentru amenajarea și întreținerea mormântului. Mai mult, tot dânsul afirma că a vorbit cu primarul Cahulului, locul de baștină a lui Andrei Ciurunga, care ar fi promis instalarea aici a unui bust al poetului. Până astăzi, nimic din toate acestea nu s-a înfăptuit. O fi tot blestematul de covid vinovat? Sau va trebui să mai așteptăm până ce și ultima însemnare de la mormântul poetului va dispărea și atunci îi vom căuta, neputincioși și disperați, mormântul?

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5