Primit pentru publicare: 17 nov.2014.
Autor: Ion N OPREA
Postat: 17 nov.2014

 Citind Pagini medicalebârlădene:

          Cântare limbii şi Ţării Dacilor

După ce în 1980 doctorul George M. Gheorghe publicase culegerea „Hipocrate se amuză”, Bucureşti, Editura Medicală, îndrăgostit de literatură, venea cu o nouă carte odihnitoare, „o selecţiune literar artistică inspirată din activitatea plină de abnegaţie, spirit de dăruire şi omenie a discipolilor lui Carol Davila”, cum scria  profesorul universitar, filologul, istoricul literar, publicistul şi scriitorul  Alexandru Piru în Cuvânt înainte la cartea nou propusă, Omenia în halat alb, stopată  în faza tipografică din dispoziţia Partidului Unic pretextându-se că – în conţinutul ei – erau şi doi importanţi autori, „susţinători fanatici” ai  „Meditaţiei  Transcedentale”, acad. Ştefan Milcu şi prof. dr. Victor Săhleanu…

Întâmplare comentată în „Pagini medicale bârlădene” nr. 198-199, 2014, de către însuşi autorul obstrucţionat, Dr. George M  Gheorghe, care, printre cei pedepsiţi cu nepublicarea, îl aminteşte şi pe  George Dinizvor, pe numele real Gheorghe Marinescu, n. 1922 în Izvoarele-Argeş, specialist în patologia infecţioasă, membru al Academiei Franceze de Medicină, preocupat de obârşii, de fondul nostru geto-dacic pe care l-a exploatat într-un poem de 100 de cânturi, „Pururea”, din care redă versurile:

Pasionat de Adevărata obârşie a poporului român – îndemnat de  Valeriu D. Popovici-Ursu – am accesat, spre cunoaştere publică, textul Cântare limbii şi Ţării Dacilor, de Vasile I. Bunea, preşedintele Fundaţiei Naţionale de Cultură şi Tradiţie Populară:

“Faptul că l-am cunoscut pe autor nu este ceva deosebit, dar amănuntul că l-am secondat la scrierea cărţii de faţă, este totuşi un aspect destul de important.

Preocupat de cercetarea cuvintelor dacice şi a păstrării lor în limba actuală vorbită şi scrisă, mi-a atras atenţia asupra scrierilor sale în care – încă de la acea vreme- credeam.

Autorul porneşte simplu de la o expresie popular-religioasă: „şi acum şi pururea şi în vecii vecilor” – unde Pururea, cuvânt existent de mai bine de două milenii joacă rolul esenţial în istoria neamului românesc, o preamărire a limbii lui Burebista şi alor săi de acum 2050 de ani, strict legată de permanenţa pământului românesc, acel din totdeauna al existenţei noastre pe aceste meleaguri, eternitatea vetrei geto-dacice.

Cartea lui George Marinescu Dinizvor, intitulată PURUREA se vrea o realizare poetică a unei cântări situate între odă şi psalm, între poem şi epopee, între baladă şi gestă, bazată pe multe cuvinte de presupusă origine dacă, se dovedeşte şi a reuşit să fie deci, un imn al cuvintelor strămoşeşti, al protosimbolurilor de comunicare verbală, transmise din tată în fiu, din mamă în fiică, din generaţie în generaţie.

Folosirea unui grup de 100 cuvinte dace într-un poem de bază, matricea cărţii, construit pe un dublu stih alexandrin, în cadenţă amfibrahă, cu rimă pe presupusele cuvinte dace şi cu reluarea acestora şi folosirea lor în poemul „mama” în cântece scurte, pe hemistih alexandrin folosind monorimele, care uneori se repetă ca un ecou, dă cuvântului dac o rezonanţă francă, a ceea ce a fost şi este acest cuvânt.

Notificările făcute de exgeţi ai cărţii pe care o comentez şi analizez din punctul meu de vedere, ca Academicianul Şerban Cioculescu care spunea: “Cartea este un act de pietate lirico-epică cu prilejul unei mari aniversări: 2050 de ani de la unitatea statului geto-dac sub Burebista”, sau a prof.  univ, Ion Rotaru care mentiona atunci că: „cele 86 de poeme cuprinse în volumul „Pururea” constituie nu numai o performanţă literară ci şi un  act de mare curaj din partea autorului, care este un mesager al proto-părinţilor noştri Daci, carte care valorifică valenţele de expresivitate ale celor 100 de cuvinte de substrat prelatin, într-o arhitectură simfonică de mare vibraţie lirică”, aspecte de la care eu am pornit în a reevalua lucrarea, cartea lui George Dinizvor.

După poemul  „mama” autorul vine în capitolul „Caierul” şi ni-l invocă pe Zamolxis în Dacia Rediviva în 11 cânturi. Apoi trece cu nonşalanţă şi cu o  măiestrie literară deosebită, la capitolul „Mugurele” în alte cântări, face un expozeu liric despre Burebista şi ai săi, ca în capitolul „Brânduşa” să evoce cu măiestrie: strămoaşa, urmată în capitolul „Căciula” care invocă strămoşul.

Autorul vine şi ne propune în continuare alt capitol cum ar fi: “Ciobanul”, unde face o a treia evocare a unui reazem în istorie, continuă cu capitolul: „Năpârca”, unde invocă infiltrările sau năvălirile străine, care au râvnit încă de atunci la spaţiul nostru dacic şi etern.

Un capitol demn de remarcat este şi „Vatra”, unde autorul face o a cincea evocare a neamului şi poporului nostru,  de la permanenţă la nemurire.

Cum putea poetul George Dinizvor să-şi încheie cartea, decât cu un capitol de marcă intitulat „Ghioaga”, unde într-o versificaţie de excepţie ne prezintă deznodământul ca pe o apoteoză: Din nefericire pentru noi cei de astăzi, apoteotica sa corespunde pe deplin cu realităţile cărora acest vestit popor dac a trebuit să le facă faţă de-a lungul  istoriei.

Vorbind despre discursul poetului, nu pot să nu amintesc că acesta folosit acolo unde a fost posibil, tezaurul lingvistic dac, a ales cuvintele cu rima cea mai bogată, cum ar fi:  pânză-rânză; groapă-groază; mugur-struguri; gata-beregata etc., pentru o mai lucidă exprimare poetică sau pur şi simplu pentru încheierea discursului la tema respectivă.

Autorul, pentru a imprima o anumită prestanţă cânturilor invocate,  se foloseşte de ritmul amfibrahic în sistem tetrapodic, care imprimă astfel ritmului alexandrin o cadenţă şi o muzicalitate particulară, cu o construcţie specială.

Asemenea particularităţi literare, pentru o mai elocventă exprimare poetică mai rar întâlnită, au mai folosit şi poeţii naţionali, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alecsandrescu, George Coşbuc şi chiar Nicolae Labiş.

Cânturile  poetului aduc o preamărire (imn, psalm) sugerată de fiecare  din cele 86 de cuvinte de presupusă origine dacică, ce au un corp rapsodic indisolubil legat ca fond de poemul „mama”, poemul de bază, aşijderea cloştii, unde cânturile joacă rolul  de pui şi au o structură prozodică oarecum diferită, deci proprie.

Strofele ale căror număr de rânduri variază de la 4 la 26, în funcţie  de mesajul transmis, sunt până la urmă în genul epopeilor antice, care mi-aduc aminte de Eminescu, Coşbuc şi Alecsandri, cu cânturile lor bătrâneşti păstrătoare de tradiţie, fie ea şi orală.

Ce este iar demn de remarcat, particularitatea celor 86 de cânturi, care sunt comise în monorimă, tocmai pentru a fi posibilă o ascultare mai particulară şi mai flexibilă, în raport cu rima împerecheată. Deci se urmăreşte efectul imediat în atenţia auditorului când ele ar fi recitate, sau a cititorului în mod special, când el lecturează cartea.

Desigur, alte detalii vor fi precedate în lucrarea destinată Congresului, dar nu voi încheia rezumatul fără să precizez că autorul George Dinizvor, iubitor de trecut, origini şi istorie adevărată, o invocă numai pe muza Clio, muza istoriei şi a legendelor, care nici pe departe nu vine în conflict de interese cu Euterpe, patroana muzicii, cu Calliope, muza elocinţei şi a poeziei eroice, sau chiar cu Erato şi Polimnia, muzele elegiei sau poeziei lirice.

Acest  demers a fost desigur deliberat folosit de câţiva autori, tocmai pentru a putea realiza şi puncta lumea, la care se referă acea lume, a mirificului lingvistic, greu încă de pătruns pe baza celor ce le ştim astăzi”.

Articolul de mai sus precede desfăşurarea celui de-al VI-lea Congres Internaţional de Dacologie Kogaion, 2005. L-am cuprins în discuţie şi ca model de analiză literară criticilor de profesie care, când vorbesc despre poezia actuală, omit să facă asemenea referiri, poate şi pentru că nu se mai scrie poezie, cum făcea Eminescu!?