Primit pentru publicare: 01 mai 2017
Autor: Florin T. ROMAN
Publicat: 01 mai 2017
Editor: Ion ISTRATE

CITIŢI, AL. FLORIN ŢENE VĂ ÎNCÂNTĂ!

Recenzie a romanului „Veniţi, privighetoarea cântă…!” 

În preajma echinocţiului de primăvară din anno Domini 2017, destinul m-a onorat cu o carte primită în dar, cu dedicaţie, prin intermediul serviciului poştal, de la preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor din România, Dl Al. Florin Ţene. Cartea împrumută ca titlu unul dintre cele mai frumoase versuri ale literaturii române, care, paradoxal, nu conţine nicio figură de stil: „VENIŢI, PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ…!” Aţi ghicit! E vorba despre un roman subintitulat „Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”.

Desigur, am lăsat la o parte orice altă preocupare literară şi am început să sorb cartea primită, pagină cu pagină, tocmai pe când privighetoarea îşi regla trilurile şi  liliacul îşi exersa înflorirea.

Romanul este construit pe eboşa specifică unei biografii  şi constituie rezultatul unui proces asiduu de creaţie artistică, proces pornit de la o documentaţie temeinică. Oricare cititor poate facil constata acest lucru din numeroasele note de subsol, care dezvăluie, în manieră tolstoiană,  o gamă largă şi eterogenă de surse de inspiraţie: lucrări despre viaţa şi opera lui Macedonski, articole semnate de diverşi publicişti şi apărute în reviste literare sau în presa informativă a vremii în care a trăit marele poet ori ulterior morţii acestuia, documente păstrate în Biblioteca Academiei Române, în Muzeul Literaturii Române – fondul Al. Macedonski, date extrase de pe Wikipedia, articole scrise şi publicate de însuşi Macedonski, ş.a.m.d.   

Romanicierul reconstituie din documente ale epocii (printre care şi fotografiile rămase posterităţii – una dintre acestea, poate cea mai interesantă, fiind tipărită pe coperta principală a cărţii, copertă realizată grafic de către cunoscutul om de cultură George Roca), aspectul fizic al subiectului biografiei: ”Poetul, fiind înalt, privea de sus tinerii, negricios, cu o faţă fină, dar firea lui blândă şi ospitalieră îi atrăgea ca un magnet pe învăţăcei. (…) La el atrăgea privirea pătrunzătoare, mustăţile negre şi subţiri, cu marginile ascuţite, ochelarii, şi nelipsita havană din care pufăia”. Totodată autorul romanului îi reliefează omului Alexandru Macedonski, cu îndemânare artistică, personalitatea, trăsăturile de caracter: iubirea de mamă, umorul fin, primele iubiri, muzele, dragostea faţă de copii, dorul de ţară, de locurile natale, legătura cu prietenii din copilărie, amintirile despre tatăl său – plecat în veşnicie când poetul avea doar cincisprezece ani, pasiunea de a călători, relaţia de dragoste şi prietenie cu soţia sa, Ana Rallet-Slătineanu, iubirea părintească faţă de cei şase copii, şi, nu în ultimul rând, binecuvântata obsesie a rozelor.

În prefaţa scrisă concentrat, dar admirabil, de către profesorul universitar Florentin Smarandache, este configurat rezumativ şi profilul psihologic al poetului, publicistului şi politicianului Alexandru Macedonski, aşa cum apare el descris episodic de-a lungul acţiunii: „Contradictoriu şi controversat, răzvrătit şi intolerant, turbulent şi complexat, egocentrist şi egoist, invidios şi conflictual, pripit şi tranşant, insolit şi dificil, cu o operă în care platitudinile coexistă cu sclipirile geniale, ca în paradoxism, Alexandru Macedonski este – indiferent din ce parte şi perspectivă ar fi abordat – o personalitate fascinantă”.

Al. Florin Ţene descrie, intermitent, pe un fir împletit cronologic cu acţiunea biografică, şi contextul istoric al epocii în Blacani, precum şi, inerent, conjunctura politică din ţară (Macedonski fiind în tinereţe liberal şi antidinastic, la vârsta de 50 de ani – conservator, iar mai apoi, odată cu înaintarea în vârstă, din ce în ce mai echidistant şi nepărtinitor): viaţa regelui Carol I al României şi împrejurările urcării sale pe tronul ţării, ca domnitor, în 1866, Războiul de Independenţă din 1877-1878, Războaiele balcanice din 1912-1913, Primul război mondial, Tratatul de Pace din 24 aprilie 1918 de la Bucureşti, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.  

Autorul biografiei romanţate – cum pe bună dreptate cataloghează cartea prefaţatorul ei -, reconstituie cu măiestrie congenitală atmosfera autohtonă şi occidental-europeană de secol XIX: descrie sate, oraşe şi regiuni din ţară şi din Europa pe unde eroul principal a locuit sau a călătorit în interes de serviciu ori în vacanţă: Bucureşti, Craiova, insula Ada Kaleh, Viena, Riva, Torino, Geneva, Florenţa, Veneţia, Graz, Napoli, Pompei, Bolgrad, Silistra (la  Bolgrad şi Silistra a lucrat o vreme ca director al prefecturii), Sulina (unde a lucrat ca administrator al plasei), Paris ş.a.m.d. Ni se descriu, succesiv şi armonos, peisaje rurale şi citadine, arhitectura, istoricul şi importanţa unor imobile (moşiile familiei Macedonski din Pometeşti şi din Adâncata de Sus, palate, muzee, teatre, clădiri cu rezonanţă istorică), vestimentaţia oamenilor din epocă, jocurile de societate ale familiilor de intelectuali (incluzând concursurile de poezie), cuvinte folosite în vocabularul vremii: foraibăr, puradei, pirandă, tâlv -, dictoane latine, cuvinte şi expresii din limbile engleză, italiană, turcă şi, mai ales, franceză – acestă ultimă limbă fiind vorbită în veacul al XIX-lea, după cum bine se cunoaşte, în mediile intelectuale din aproape întreaga Europă.

Opera literară este bine structurată, cronologic, în două părţi, fiecare parte cuprinzând câte cinci capitole. (Semnalez aici o mică eroare materială: două capitole sunt numerotate cu cifra romană V, şi de aici apare un decalaj până la final, astfel încât ultimul capitol este numerotat cu IX, când, de fapt, este al X-lea).  Viaţa eroului principal este analizată narativ, prin împletirea de efecte stilistice cu informaţii biografice, în aşa fel încât cititorul simplu, însă nu arareori şi cel avizat, nu poate distinge întotdeauna clar şi precis între realitate şi ficţiune, astfel că romanul îşi merită din plin subtitlul. Acest echivoc premeditat şi atrăgător în lecturare, fără de care opera literară recenzată nici nu ar putea fi catalogată drept roman, este denunţat încă din titlurile capitolelor. Iată câteva exemple: capitolul I – „Copilăria din mijlocul unei avuţii edenice”; capitolul III – „Trezirea conştiinţei de poet”; capitolul VII – „Cât nu încetezi să urci, treptele se înmulţesc la nesfârşit”; capitolul X – „Cine poate fi sigur pe gloria lui?”

Pornind de la anumite puncte ale naraţiunii, romancierul recurge la amănunte de tip balzacian, cu efecte estetice de înaltă ţinută artistică, dar şi cu un important rol în îmbogăţirea culturii generale a cititorului, cum ar fi, de pildă, explicarea etimologiei numelui „Alexandru”, relevarea istoricului bisericii în care a fost botezat poetul, descrierea unor obiecte de artă populară folosite de acesta (de pildă  „prosopul ţesut din cânepă topită cu motive olteneşti”), activităţile slujbaşilor de pe moşiile familiei Macedonski, arborele genealogic al familiei, biserica Obedeanu din Craiova  (unde poetul a urmat clasele primare), foarte scurte biografii şi bibliografii ale lui La Fontaine şi Edgar Quinet, teoria chibritului (la propriu!), istoricul celebrei reviste Familia, istoria Poştei române, simbolistica lumânării şi a candelei ortodoxe, Sfânta Lumină de la Ierusalim, istoria moscheii mohamedane ca lăcaş de cult, prima cale ferată de pe teritoriul ţării noastre (între Oraviţa şi Baziaş), fondarea şi evoluţia editurii „Socec&Co”, explicarea provenienţei expresiilor „vremea lui Pazvante Chioru’ ” şi „ţara lui Papură Vodă”, povestea reală a inventării stiloului de către Petrache Poenaru etc.

Un farmec aparte îl constituie întâlnirea primului reprezentant al simbolismului din literatura română cu alte personalităţi marcante ale vremii: cu Eminescu, cu regele Carol I al României, prietenia cu influentul academician V.A. Urechia, cu Bacovia, Arghezi, Gala Galaction.

Mihai Eminescu ocupă un loc central în biografia eroului principal şi, pe cale de consecinţă, în acţiunea romanului: sunt redate aspecte mai puţin cunoscute ale întâlnirii lui Macedonski, la Viena, cu Luceafărul literaturii române, date biografice din viaţa acestuia, puncte în care destinele celor doi mari poeţi s-au intersectat, mai mult sau mai puţin fericit. Din paginile cărţii rezultă clar cum personalitatea lui Eminescu l-a urmărit pe poetul Rondelurilor toată viaţa, oferindu-i atât momente plăcute cât şi dezagreabile. Sunt redate în firul naraţiunii polemica dintre cei doi corifei, implicit dintre cele două mari gazete pe care le-au înscris cu litere de aur în istoria culturii naţionale: Literatorul şi respectiv Timpul. Nu sunt uitate nici perioadele în care celebra epigramă despre boala psihică a lui Eminescu, publicată de Macedonski în numărul din septembrie 1883 al Literatorului, i-a adus acestuia din urmă frământări sufleteşti, accentuate de oprobriul public.

Cum era şi firesc, Dl Al. Florin Ţene aduce în prim-plan de-a lungul romanului şi circumstanţe esenţiale din activitatea publicistică, relatând despre gazetele pe care poetul Nopţilor le-a fondat şi despre cele la care a colaborat, cum sunt: Oltul, Vestea, Dunărea, Literatorul, Cuvântul meu, Simbolul, Versuri şi Proză, precum şi despre articolele politice şi literare pe care le-a scris în aceste gazete, unde încuraja şi tinerii debutanţi. Nu este omisă contribuţia decisivă la debutul lui Vasile Voiculescu, Traian Demetrescu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Horia Furtună, George  Bacovia, Ion Pillat, Tudor Vianu. De asemenea, sunt descrise împrejurările în care Macedonski înfiinţează şi însufleţeşte cenaclul Literatorul şi Societatea Oamenilor de Litere – un preambul al viitoarei Societăţi a Scriitorilor Români.

Romanul este pigmentat cu versuri din creaţia poetului, precum şi cu alte scrieri ale acestuia: note de jurnal, pasaje din articolele publicate în presa vremii, fragmente de corespondenţă, dar şi cu dialoguri interesante, cu anecdote, cu maxime. M-au marcat în mod deosebit câteva idei cu valoare de apoftegmă: „(Macedonski –n.s.) se consolează scriind poezii, promovând valorile morale şi combătând puterea banului.” (p.122-123); „Macedonski a recitit poemul încă o dată, a mai pus o virgulă pe ici, pe colo, şi s-a culcat.” (p.255); „Să nu uitaţi, dragi confraţi, că atunci când se termină jocul, regele şi pionul se întoc în aceeaşi cutie.” (p.312); „Un om de succes, ca mine, este acela care poate construi o cetate invincibilă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.” (p.337); „Până a adormit, un glas venit din interior, sau poate de la Dumnezeu, i-a şoptit: Vei fi un scriitor mare – însă tot aşa de mari îţi vor fi şi suferinţele!” (p.402); „La noi în ţară şi în alte ţări constituţionalismul nu este decât o minciună îndrăzneaţă, sub care adesea se ascunde despotismul şi mişelia tuturor partidelor.(…) Minunat pentru burghezie, dar funest pentru popor, acest compromis între democraţie şi drept divin a oprit omenirea în mersul ei înainte. În cei mai mulţi el a nimicit entuziasmul, onestitatea, virtutea şi chiar moralitatea. În fapt, reprezentările zise naţionale sunt în toate statele minciuni guvernamentale.” (p.438); „…seziunea cea mai mare a intelectualităţii române nu va fi cu adevărat deschisă decât numai atunci când unirea sufletească şi cultura tuturor românilor se va împlini.” (p.453); „Când văd proştii locuind în cele mai strălucite palate înţeleg de ce Diogene trăia într-un butoi.” (p.485).

Autorul descrie în deznodământ drama pe care a trăit-o Macedonski în a doua parte a vieţii, când a ajuns bolnav, sărac şi plin de datorii, dar şi episoadele, mai rare, e-adevărat, în care oameni recunoscători îl spijină moral şi material: binele făcut de-a lungul vieţii se întoarce acum, inclusiv soţia şi copiii îi fac sfârşitul vieţii mai frumos.

     La finalul cărţii trecerea poetului în lumea nesfârşitei poezii se constituie într-o metaforă narativă de excepţie, şi, ca om, nu poţi să nu scapi o lacrimă pe obraz, alături de cei trei copii aflaţi lângă patul tatălui lor.
*
Romanul, editat de Napoca Nova din Cluj-Napoca la începutul anului 2017, se citeşte uşor: are cursivitate, discursivitate şi vivacitate. Autorul dă dovadă de erudiţie, potenţial imens de efort intelectual, cunoaştere a psihologiei individuale. Dar, mai ales, se simte multă dragoste faţă de Macedonski, faţă de cultura ţării şi, în general, faţă de naţiunea română – virtuţi în care Al. Florin Ţene a crescut, a fost educat şi de care este animat în întraga sa creaţie artistică. Aceste virtuţi l-au determinat să minimalizeze sau pur şi simplu să treacă cu vederea unele defecte ale poetului Rondelurilor, dar în acelaşi timp să se ferească a-l învălui într-o aureolă mitizantă.

Nobilele sentimente ce însufleţesc romanul îşi continuă revărsarea, sub forma unui post scriptum sui generis, pe coperta a IV–a, unde o fotografie cu romancierul la mormântul poetului, fotografie pe care aş numi-o „Fraţi de cruce”, reuneşte două destine asemănătoare, îndeosebi prin extravaganta deprindere de a spune oriunde şi oricui adevărul şi prin nonconformista determinare de a-şi asuma consecinţele acestei deprinderi.

Romanul prezintă şi unele imperfecţiuni, de altminteri inerente creaţiei literare, dar cine sunt eu să le semnalez public, din moment ce nu am scris încă niciun roman, pe când autorul se află la al nouălea.

Conchid mărturisind că lectura cărţii m-a determinat să-l iubesc şi mai mult pe Al. Macedonski, iar Al. Macedonski m-a instigat să îi acord de acum înainte un grad sporit de respect Dlui Al. Florin Ţene.