Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

CLEOPATRA LORINȚIU: ,,Asanarea vieții noastre politico-culturale îmi pare o treabă foarte grea”

Primit pentru publicare: 18 Oct. 2019
Interviu realizat de Ioan Vasiu, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Publicat: 20 Oct. 2019
© Ioan Vasiu, © Cleopatra Lorențiu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

REPORTER: – Numele dumneavoastră îmi este cunoscut dinante de 1989, din revistele literare în paginile cărora erați mereu prezentă mai ales cu versuri. Când și unde ați debutat ?

CLEOPATRA  LORINȚIU: – Povestea debutului meu, a ”copilăriei mele literare” și a adolescenței, e una deosebită și mi-a marcat, evident, viața. Am debutat ca să zic așa ”spectaculos” la un Concurs realizat de Radiodifuziunea Română de pe vremuri, un concurs pentru scenarii de teatru și povestiri pentru copii. Ele urmau să fie difuzate la radio. Concursul era deschis tuturor, așa scria în anunțul publicat pe ultima pagină a Programului radio Tv, o publicație la care familia mea era abonată…Eram prin clasa a cincea, cred. Am citit anunțul, oricum ascultasem poveștile de seară de la ”Noapte bună, copii”… Nu îmi pot imagina ce fel de curaj sau inconștiență am avut atunci dar i-am rugat pe ai mei să mă ajute și să dea la dactilografiat una din poveștile pe care le scrisesem eu , pe caiețelul meu dictando…. Mama și tata m-au susținut de la început și apoi toată viața, în pasiunea mea pentru literatură. Așa că am pus plicul la poștă, în el era povestirea mea ”Vis sau dorință”, și un alt plic închis, mai mic, în care era pseudonimul meu. Așa am aflat ce înseamnă un pseudonim…

Pare incredibil dar, la capătul listei cu câștigătorii, publicată în același program Radio Tv peste câteva săptămâni, figura numele meu : Dana Cleopatra Lorințiu. Lista începea cu Victor Eftimiu, Irimie Străuț, scriitori în toată legea. Cei de la București nu aveau cum să știe că eu eram un copil de la o școală din orașul Bistrița.Am primit mai apoi mandatul poștal cu primii bani câștigați de mine, am ascultat povestea la radio, citită de Octavian Cotescu la ora opt seara fără cinci minute, și de atunci m-am simțit băgată în seamă…

Peste mulți ani, aproape zece, în clădirea Radioului din strada Nuferilor fiind și vorbind cu domnul Mihai Jemăneanu,redactorul de la ”Noapte buna, copii”, am devoalat secretul acestei întâmplări : faptul că alături de acei scriitori consacrați, un premiu fusese cîștigat de copilul-eu.A urmat o preadolescență cu apariții în reviste diferite, unele pentru copii, precum Luminița, Cutezătorii , prin clasa a șaptea publicam deja în Tribuna, și apoi în mai toate revistele importante : Amfiteatru (îi port o amintire caldă Constanței Buzea), Luceafărul, Steaua, Ramuri, Cronica, Ramuri, Convorbiri literare. Nu pot să uit cum la finele unuia din concursurile Tinere Condeie în care Tudor Opriș, mentorul multor generații, avea un rol important, au publicat cuvinte superbe despre mine, în Luceafărul, doi poeți care îmi erau tare dragi : Ștefan Augustin Doinaș și Cezar Ivănescu. Am intrat în lumea literară încununată de toți laurii posibili, de premii și apariții, colaborări la radio chiar și la tv, chemată de Viorel Grecu și Luminița Ioan. Am avut o adolescență literară foarte bogată iar cartea de debut e scrisă practic în anii de liceu. Am debutat editorial în 1978 prin premiul de debut acordat de Editura Dacia, iar ”Regina cu pași furați ” a fost atunci un eveniment. Apoi, lucrurile s-au mai schimbat …

REPORTER: – Sunteți cunoscută ca poetă, prozatoare, autoare de literatură pentru copii, scenaristă, realizatoare de televiziune și nu în ultimul rând ca jurnalistă. Cum ați reușit să ”împletiți” toate aceste preocupări ?

CLEOPATRA  LORINȚIU: – Aveam o ”foame de literatură”enormă, să citesc, să scriu. În primii ani mi-am făcut un țel din literatura pentru copii, în pofida faptului că evident, existau niște ”grile” impuse de cenzură. Totuși în acei ani mi-au apărut poveștile , mi-au apărut cărțile pentru copii ( ”Libeluliada, Exerciții de vacanță”) cele din care, după mai bine de 30 de ani, unii autori de manuale școlare extrag acum fragmente. Să nu uităm că acele cărți nu au mai fost niciodată reeditate.

Păstrez o amintire caldă redactorilor de la Editura Ion Creangă, de la revistele de gen, Mihaelei Monoranu și Emiliei Căldăraru, lui Gh.D.Vasile, Ovidiu Zotta, Marilenei Oțoiu de la Radio și Gicăi Iuteș, cea care s-a luptat să îmi publice în Almanahul Scriitorilor ”Vești din Molidia”, una din povestirile mele alegorice care în 1983 arunca un ”clin d’oeil” cum zic francezii, stării literaturii în care noi eram atunci.Tot ea s-a luptat să îmi acorde premiul Asociației Scriitorilor din București pentru literatura pentru copii. A fost ultimul premiu pe care l-am primit.

Să nu uităm că vorbim acum de anii 1981-1989, ani în care eu nu am reușit să mă angajez în presă, să am un salariu, cu excepția celor două luni pe care, cu un curaj inconștient, aș zice acum, mi le-a acordat Ion Cristoiu, angajându-mă pe un post temporar disponibil la Scânteia tineretului. Asta a fost singura mea ”angajare legală” în presă, înainte de 1989. El a avut curajul să o facă, certat fiind de mai marii lui, și tot el mi-a dat șansa de a supraviețui publicându-mi colaborările din care de fapt, supraviețuiam : sute de articole de critică de artă, literară, muzicală, de interviuri și eseuri, de reportaje și de toate cele, publicate în periodicele vremii. La fel s-au comportat colegii de la Luceafărul unde aveam rubrici fixe și doamna Ecaterina Oproiu de la revista Cinema. Am supraviețuit în acei ani grație banilor primiți pentru aceste colaborări. Nu am acești ani pe ”Cartea de muncă” . După cum vedeți, nu au fost ani ușori, mai cu seamă pentru că în acei ani am avut doi copii pe care i-am crescut singură și pe lângă asta, am avut parte de multe necazuri.

REPORTER: – Am omis să amintesc faptul că ați fost și diplomat român. Detaliați  puțin, vă rog.

CLEOPATRA  LORINȚIU: – Nu știu cum ar trebui să detaliez. După o tentativă nereușită de a ajunge în diplomație în anii 9o, tentativă zădărnicită de sprijinul probabil prea fățiș al diplomației italiene din vremea aceea, îmi luasem gândul de la diplomație. Tânăra noastră diplomație înnoită după 1990 nu era dispusă să accepte un ”sprijin” dinafară. Italienii scriseseră scrisori de susținere și trimiseseră emisari la București ca să ceară numirea mea printre reprezentanții diplomatici ai României, în Italia. Asta nu a mers. Sprijinul venit dinafară era considerat o eroare.

Oportunitatea a venit ulterior prin ideea președintelui Ion Iliescu de a-mi acorda această șansă. Sigur că ideea inițială era aceea de a mă face utilă în zona culturală și a presei, însă la fața locului lucrurile s-au prezentat altfel și am devenit …expertă pe problematica politică internațională, mai cu seamă pe relația cu țările din Orientul Mijlociu, din Africa, pe chestiuni de geostrategie la Ambasada României de la Paris în timpul mandatelor ambasadorilor Oliviu Gherman și Sabin Pop. A fost o experiență extraordinară, voi vorbi cândva despre ea.

După ani de zile, iată-mă revenită în această lume, consilier diplomatic al MAE în funcția de director adjunct ICR Tel Aviv. Vă dați seama că, acest post fiind în curs, prefer să nu discutăm despre acest lucru. Va veni și momentul în care ceea ce trăiesc astăzi se va sedimenta.

REPORTER: – Cum reușea să se impună un scriitor sau un jurnalist înainte de 1989, comparativ cu posibilitățile avute azi la dispoziție ?

CLEOPATRA  LORINȚIU: – Văd că am anticipat parțial întrebarea dumneavoastră, răspunzând practic chiar înainte de-a o citi. Ușor nu era, dar criteriul de calitate exista întotdeuna. În politicile editoriale și redacționale exista un fel de dublă măsură. Pentru a mulțumi vigilența cenzurii erau folosiți unii autori, unele texte, în rest, nivelul era impecabil. Se știa foarte clar cine are valoare și cine nu, lumea literară era exigentă și într-un fel aș zice că apele erau despărțite. Dar situația era foarte complexă, cu timpul cineva va scrie probabil despre adevărul acelor ani, aș vrea ca el să fie un adevăr asumat și nu unul contrafăcut, căci exista mereu o parte de lumină și o parte de umbră în tot ce se petrecea în lumea literară.

REPORTER: – Ați lucrat și în presa tipărită și în televiziune. Care vă este mai aproape de inimă ?

CLEOPATRA  LORINȚIU: – Sinceră să fiu,  televiziunea, audiovizualul, filmul m-au fascinat de la început și am sperat să lucrez în aceste domenii. În anii de dinainte de 89 nu s-a putut așa că după 90 am găsit prima oportunitate și m-am lansat. Cu curaj și inconștiență. Printr-un concurs de împrejurări am trimis două reportaje tv artizanale, unul despre București altul despre Muzeul Satului și o grilă de program cu argumentarea necesară, la un canal etnic din SUA , din statul Illinois care căuta un producător independent la sugestia unui om de afaceri local. Așa a început aventura mea ”americană” din anii 92-94 ca producător independent. M-au ajutat unii și alții, nu pot uita sprijinul redacției Pro Patria a MApN de atunci, a editorului Ene Arșinel. Făceam o oră de program dedicată diasporei românești din Statele Unite. Acum e simplu de zis, diaspora: dar după 89, imediat după 89, nu existau poduri, nu aveam un carnet de adrese, totul era prin descoperire, abilitate, farmece și curaj, relațiile erau foarte complicate și în anii aceia a fost o adevărată probă de foc pentru mine ca să fac ( tot artizanal, aș zice acum ) o oră de program în limba română ”Suflet românesc ” ( văd că titlul a … supraviețuit, ea există și acum, se pare ), oră în care făceam tot, de la redactarea știrilor și interviuri, la prezentare și clipuri de reclame, oră de program pe care o am în mare stocată pe … casete VHS . Casetele plecau cu aviatorii români la Chicago, acolo erau trecute din PAL în NTSC, apoi transpuse pe UMATIC și difuzate sâmbata pe Canalul 32 , imediat după emisiunea în chineză. Acest chin a durat doi ani , timp în care am fost de vreo 14 ori dus întors București Chicago, filmând acolo și montand în Romania …

După doi ani, Alexandru Mironov , m-a văzut chinuindu-mă singură cu camera de luat vederi, în timpul unui interviu pe care i-l cerusem în calitate de Ministru al Sporturilor. El a înțeles instantaneu situația și i-a vorbit lui Dumitru Titus Popa (pe atunci președintele TVR) de ideea de a face un program pentru diaspora și de a mă lua în echipa Televiziunii Române.

Asa m-am angajat la Televiziunea Română în ziua de 1 februarie 1994. Și am rămas captivă acolo. Am fost din echipa care a creat TVR Internațional alături de Felicia Meleșcanu și apoi, cu o întrerupere de 4 ani ( cea a postului diplomatic de la  Paris) am lucrat în TVR . La Internațional, la Cultură ( în redacția lui Iosif Sava), la TVR Cinema ( în redacția și cu sprijinul Luciei Hossu Longin și a lui Dan Necșulea) și apoi la Departamentul Minorități ( cu sprijinul lui Cătălin Sava). Da, sunt 19 ani de televiziune, e mult. Am făcut emisiuni de toate felurile, documentarele mi-au rămas la inimă și câteva din ele reprezintă o referință în prezentarea mea de jurnalist.

REPORTER: – Un scriitor talentat își putea permite în regimul comunist să trăiască din drepturile de autor, obținute pentru cărțile sau colaborările în presa scrisă, în radio și televiziune. Astăzi, mulți scriitori se văd nevoiți să plătească tipărirea cărților. Cum vi se pare această ”răsturnare” de situație ?

CLEOPATRA  LORINȚIU: – Multe s-au schimbat, îmi e, sincer, greu să apreciez. Din acest motiv nici nu am mai publicat multe din cărțile mele, rațiunile comerciale fiind, văd, decisive.

Cred că principala nenorocire o reprezintă sistemul de difuzare a cărții, sunt convinsă că, dacă s-ar pune puțină minte și puțin suflet în el, am reuși și noi să avem o difuzare normală, așa cum de pildă este în Franța.Intervine legea cererii și a ofertei, dar din păcate nu ea e capabilă să aducă la suprafață literatură adevărată.

Riscul de a trece pe lângă mari momente ale literaturii din cauza grilei comericiale este foarte mare. Aici ar trebui să intervină mecanismul statului de protejare a literaturii. Dar oare clientelismul, găștile, susținerile fățișe și numele împinse din alte rațiuni decât din cele ale eticii criticii literare, toate acestea la un loc, vor avea drept urmare întâmplări fericite pentru cultura noastră? Nu vreau să fiu prăpăstioasă, dar nu cred.

Asanarea vieții noastre politico-culturale îmi pare o treabă foarte foarte grea. Nu am idee ce va urma. De data asta, nu sunt optimista. 

         18 octombrie 2019