DIN PREOCUPĂRILE UNUI BOTOŞĂNEAN (vol.I și vol.II)

Încă o operă, în două volume, a văzut lumina tiparului la Editura Agata în aceste din urmă zile. Este vorba de cartea ,,Din preocupările unui botoșănean” scrisă de Nicolae Virgil Sandu. Cuprinzând peste 950 de pagini, în format A5 (14,8/21cm.) și distribuite în două volume, lucrarea este rezultatul unei muncii de ani de zile și ne aduce informații, după o atentă lectură, privind ,,(…) viaţa cetăţii atât din interiorul cât şi din exteriorul ei şi, implicit, a semenilor noştri (…)”, aspecte care pot oferi ,,(…) pentru cei ce ne vor urma, cel puţin, prilejul câtorva clipe de reflecţie asupra unor fapte şi evenimente consumate în timp.(…)” .
Autorul ține să precizeze, chiar de la început, că ,,Mesajele transmise, cu un caracter preponderent social-politic şi de atitudine civică, s-au vrut a fi o pledoarie în favoarea binelui şi de înlăturare a răului şi, de ce nu, a unui fel de radiografie a evoluţiei societăţii româneşti pe care o parcurgem în context european şi mondial. Am scris de pe poziţia unui membru de rând al societăţii civile, ca orice om de bună-credinţă şi aş mai adăuga şi de pe poziţia de român, fără vreun angajament politic.(…)”.

Pentru a contura, cât de cât, o idee despre nouă apariție editorială, convingător ne poate fi ,,Prefaţa” semnată de scriitorul și ziaristul Traian Apetrei:
Hotărât lucru, înainte de a fi ziarist sau scriitor, Nicolae Sandu este cetăţean. Nicolae Sandu chiar suferă pentru ceea ce vede în jurul său şi a decis – cu mulţi ani în urmă – să-şi spună cu glas tare păsurile – mă rog, cu scriitură tranşantă, neobosind niciodată, necedând în faţa realităţilor sumbre, sperând mereu că, poate, poate, fie şi prin intervenţiile dumisale, comunitatea va căpăta chipul şi înfăţişarea lumii ideale, existentă nu doar în imaginaţia sa.
Nicolae Sandu vrea să-i îndrepte înspre bine pe cei din preajmă. Şi această intenţie evidentă îl diferenţiază cumva de cei care – tot mai mulţi la număr în ultima vreme – scriu pentru că pur şi simplu nu au ce face altceva mai bun. Îndeosebi în Occident – dar şi pe la noi de ceva ani – e la mare modă ca fiecare trăitor cu ceva timp liber la îndemână, să scrie. Orice şi oricum. Dar să-şi umple zilele cu ceva… spiritual. Ei, cu Nicolae Sandu, spuneam, lucrurile stau altfel. Domnia sa are – mereu – ceva de zis. Sigur, Nicolae Sandu are o profesie, deci, un domeniu pe care îl cunoaşte foarte bine, dar aceasta nu-1 împiedică să se pronunţe şi asupra unor situaţii tensionate din alte zone ale vieţii din comunitate. Doar că unghiul etic al abordării îl salvează mereu pe Nicolae Sandu, pledoariile domniei sale fiind – de cele mai multe ori – de acceptat în unanimitate. Este ajutat Nicolae Sandu şi de faptul că a văzut cam cum stau lucrurile şi pe la alte case, vreau să zic, prin alte ţări, de aici şi o „respiraţie” amplă a fiecărui eseu.
Nicolae Sandu s-a luptat – ca un gazetar adevărat – în presa scrisă – zilnică şi periodică – şi a făcut-o în mod admirabil. Acum Nicolae Sandu bate, cumva, şi la porţile eternităţii, o carte – nu-i aşa! – fiind ceva ce rămâne peste ani, altfel SOS-urile domniei sale riscând să fie uitate, odată cu publicaţiile în care au apărut.
Scriitura lui Nicolae Sandu este, înainte de orice, riguroasă. Domnia sa se documentează „la ac”, uneori având ambiţia să ne spună chiar prea multe amănunte despre un subiect sau altul. Iar din noianul informaţiilor oarecum seci, Nicolae Sandu are, din vreme-n vreme – harul realizării unor asociaţii cu totul surprinzătoare. Să alături, spre exemplu, situaţia din Alsacia şi Lorena cu cea din Ardeal şi Bucovina, este cu totul inedit dar, pe anumite planuri, o comparaţie care poate rămâne în picioare.
Nicolae Sandu este, între atâtea altele, şi un moralizator. Când să ajungă la concluzii, domnia sa nu ezită, nu îndulceşte opiniile, nu-şi îngăduie „floricele”. Spune limpede ceea ce are de spus, fără subtilităţi şi căutarea – cu tot dinadinsul – a emoţiei.
Nicolae Sandu este un glas unic şi prin altceva – prin gravitatea temelor pe care le abordează. Domnia sa nu face caz de presă din te miri ce mărunţiş, altfel, cu priză la cititori. Dumnealui se ia de piept şi cu americanii – şi le spune verde-n faţă că nu sunt nici pe departe întruchiparea perfecţiunii, sare la gâtul clasei politice româneşti, priveşte responsabil înspre viitorul tinerimii din România.
Nicolae Sandu pare a le şti pe toate, se pronunţă cu duritate asupra viermuielii umane dintre Polul Nord şi Polul Sud, de cele mai multe ori lovind „la fix” în practici care n-au nimic de-a face cu libertatea şi democraţia atât de frecvent invocate pe mai toate meridianele lumii.
Nicolae Sandu demontează mituri oarecum consacrate, spre exemplu, cel care socotea că în perioada interbelică România ar fi fost „grânarul Europei”. Dar demontează şi mituri care dau să se nască – precum ideea laureatului Premiului Nobel pentru Pace – Elie Wiesel – care afirma că românii ar fi fost – în al doilea război mondial – rasişti în raporturile cu evreii.
Nicolae Sandu face alergie şi la cel mai firav semn de ignoranţă şi demagogie. Nu iartă pe nimeni, fie că-i vorba de preşedintele Americii sau de cel al României. Nu mai zic nimic despre asprimea privirilor pe care le aruncă peste clasa politică autohtonă.
Cert este că Nicolae Sandu ne pune în mâini o carte curioasă. Nu-i nici literatură – cu obişnuita porţie de fantezie, nu-i nici o carte de călătorii, nu-i vorba nici de o culegere de reportaje care şi-au pierdut actualitatea în clipa publicării într-un ziar sau altul. Cartea lui Nicolae Sandu este un fel de asediu de lungă durată asupra unui noian de metehne româneşti ca şi de pe aiurea. Lumea nu-i strâmbă chiar de azi, de ieri, dar aceasta va putea fi îndreptată – zice autorul. Nicolae Sandu este un optimist, un cetăţean adevărat al urbei, convins până-n măduva oaselor că semnalele sale de alarmă vor fi receptate şi se va interveni. În termenii gazetăriei, Nicolae Sandu este un „cap limpede”. Doar că pe moment – cel puţin în România – „doctori” cu alte convingeri decât cele ale lui Nicolae Sandu operează pe creierul mulţimilor… Rămâne să ne consolăm cu gândul că, totuşi, cineva a pus degetul pe câteva din rănile României. Îndoiala mă roade: va schimba Nicolae Sandu – prin scrisul său – cursul dezastruos al României postdecembriste? Probabil că nu. Dar ceva, ceva tot se va petrece în conştiinţele celor care vor răsfoi acest consistent volum-mărturie. Ceea ce va fi în folosul tuturor, deopotrivă scriitor şi cititori…