Condescendența
lui Gheorghe Median față de personalitățile locului

Lirică de luat în seamă,
NINA C. IONESCU: ,,ECOURI DE DEMULT”

Acum, la Editura Agata, a apărut ,,Ecouri de demult” o cartea de poezii a doamnei Nina C. Ionescu, originară din Darabanii Botoșanilor.
Cartea a văzut lumina tiparului datorită prof. Gheorghe Median, muzeograf la Muzeul Județean Botoșani, al cărui veritabil demers de înaltă prețuire față personalitățile botoșănene este susținut de numeroasele lucrări publicate de Domnia sa în ultima perioadă.

Întru provocarea cititorului, selectăm și redăm câteva poezii din această carte:
,,Mesteacănul”: ,,/Din harul tău, pământ a toate roditor,/ Îşi trage şi el seva – copac imaculat –/ Şi-i vine poate, în ajutor/ Celui ce-aşteaptă, ori a plecat…/ Fragile crengi, cu frunze poleite,/ În puritatea albului de coajă,/ Dai sufletului oază,/ De amintiri şi vorbe îndrăgite –/ Balsam tristeţii sau la bucurie,/ El este pentru orice trecător,/ Ce şi-ar dori să fie:/ Prieten de dreaptă ocrotire,/ De ploi, de soare adăpost –/ De încântare la privire,/ Sau căpătâi celui ce-a fost…/ O bancă, unui obosit/ Să-i dea odihnă, să-l inspire./ Unui îndrăgostit,/ Îndemn să-i fie, la iubire./ Neprihăniţilor, prin alb şi frunze de argint,/ Le dea încredere în oameni, că nu mint!/ Iar cerul care-i ocroteşte,/ Nu numai albastrul infinit…/ Ci şi speranţe, pentru cel ce poposeşte./ Mă opresc de multe ori extaziată,/ În colţul de „pădure argintie”/ Simt şi acum, ca altădată,/ Un semn de bine – vrea să-mi fie –/” (Reverie- în Grădina Botanică, 1974)

,,16 septembrie 2004, Palatul Cotroceni”: ,,Întoarcerea Cantacuzinilor!/ Am aprins o candelă să fie, călăuză-n veşnicie./ S-a întors acasă,/ Cel ce ne-a fost Domn, cu biblia la căpătâi/ Alegând locul de veci, după ce-l zidise mai întâi./ I-a fost somnul întrerupt şi oasele plimbate/ Peregrinând pe cine ştie unde… (Căci istoria ni se ascunde!)/ Va fi românul mulţumit, că un blazon,/ Le-a fost restituit?/ Va fi Domnul liniştit, cel din groapă izgonit?/ S-a întors azi la Palat!/ (Acolo, de unde, fără voie, a plecat…)/ În noua mănăstire (străină în zidire)/ Reînhumat ca un creştin,/ Cu Radu, Smaranda, Constantin – /Revoltele s-au potolit…/ E bine şi aşa, n-avem de ales –/ Străbunii l-au tot aşteptat/ Şi s-a întors, să doarmă-n pace, la Palat –/ Pe lespedea cu înscris domnesc,/ Două simboluri străjuiesc/ De la iubita unui bărbat: (Nina),/ O candelă şi-un trandafir uitat./ Un gând de închinare,/ De veşnică pomenire,/ În orice împrejurare, (şi cea de azi)/ Eternă răsplată şi iubire,/ Celui ce a slujit armata ca bun român,/ Cu nume Sfânt, de Constantin!// N.B. Trandafirul a însoţit sicriul până la criptă, apoi a fost abandonat. Odată cu candela aprinsă, am aşezat şi floarea ca pe un omagiu soţului meu Constantin, ofiţer creştin. Seara, la TV, am văzut ofranda mea pe mormântul ce l-a primit din nou, cu singura luminiţă şi un trandafir, pe Domnul Şerban Cantacuzino.”

,,La statuia unui poet”: ,,/El nu a fost un „Don Quihote”!/ Şi nici de muze despuiat,/ Încât s-atragă chicote/ Iar sculptorul, dezaprobat…/ Aş numi-o profanare şi-i păcat!/ Poetul, a cântat pe strunele tristei viori,/ Amurgul toamnelor de-aici –/ Cu pana lui, a plâns de-atâtea ori,/ Nedreptele porunci…/ “Amurgul violet” şi toamnele pustii,/ Cu plumburiul lor ucigător,/ Plimbări cu Bachus printre vii/ Şi azi… parcă-l mai dor…/ Plecându-se umil, spre orice trecător!/ Asociind zeul cu via,/ Statuia cu tristeţea-i nudă,/ Mereu va demonstra Bacovia,/ Cum plouă dureros şi-l udă!!…”