Primit pentru publicare: 16 april.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul
Publicat: 16 april. 2015

CONFLICTUL DINTRE OMUL IDEAL ŞI OMUL REAL

LA MIRCEA BĂDUŢ

Mircea Băduţ iese în lumea contorsionată (ca să folosesc un termen în acord cu autorul) a literaturii cu o carte a cărei titlu vine, de undeva, dintr-un orizont bătătorit, dacă ne gândim doar la Andre Gide, autorul cărţii de succes „Întoarcerea fiului risipitor”. Gide, întrebat de ce a ales acest titlu care duce spre vremuri biblice, răspunde:”Toate lucrurile sunt deja spuse, dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie s-o iei mereu de la capăt”. Aşa cred că a gândit şi Mircea Băduţ când şi-a intitulat cartea „Întoarcerea fratelui risipitor” (proză scurtă, Editura „EuroPress”, Bucureşti, 2014).

            Absolvent de electrotehnică, informatician de succes, a început prin a scrie cărţi de informatică ( 11 cărţi). Amintim câteva: „Calculatorul în trei timpi”, „GIS-sisteme informatice geografice”, „Informatica în management”, „Bazele utilizării şi programării PC-urilor” etc. Din pagina de prezentare aflăm că „ a scris peste 300 de articole tehnico-ştiinţifice pentru Reviste din România, Marea Britanie, Olanda. Traducere de articole pentru revista „Science in school”, publicaţie EIROforum/EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe şi simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa”.

            În domeniul literaturii debutează cu proze SF în „Almanahul Anticipaţia” (1997). Urmează în „Science Fiction” (2007, 2008), în revista „Helion” din Timişoara şi cu eseuri în „Dilema veche”. Debutul în volum de autor se va produce în 2006 cu „Ficţiuni Primare”. Cartea în discuţie este a treia în domeniul literaturii.

Proza care dă şi titlul cărţii, „Întoarcerea fratelui risipitor”, este o combinaţie fericită a două momente biblice, povestea fraţilor Cain şi Abel şi pilda fiului risipitor. Respectându-se cîteva elemente din momentele enunţate ( vărsta personajelor, unele trăsături de psihologie comportamentală faţă de apropiaţi, reacţiile tatălui, invidia care pune stăpânire pe unul dintre fii etc.), autorul ne pune în faţă povestea a doi copii   (Cainur şi Abelamt) cărora le moare mama încă de când erau foarte mici, rămânând cu tatăl. Cu timpul, relaţiile dintre cei trei evoluează tot pe atâtea direcţii: de încordare între Cainur şi tatăl său, de insuportabilitate între Cainur şi Abelamt şi de suportabilitate între Abelamt şi părintele său. Personajele principale, cât şi cele ce intervin (Bătrânul, Birtaşul) sunt supuse unui element comun: moartea femeilor din viaţa tuturor – fie mame, fie soţii-, aspect destul de rar întâlnit în proza românească. Situaţia existentă îl face pe Cainur să plece în lume. Este un act de ieşire dintr-o utopie şi pătrunderea într-o realitate De aici înainte cititorul trebuie să –şi muleze starea personală pe ceea ce numim conflictul dintre omul ideal (Abelamt) şi omul real (Cainur). Abelamt va rîmâne cu filozofia sa mărginită de cercul ce-i delimitează experienţa, Cainur va ieşi din cerc şi va scruta infinitul dominat de idei, gânduri şi noi experienţe. Proza aceasta, care nu e destul de scurtă, ducând foarte bine spre o nuvelă, este în fapt, cu voia sau fără voia autorului, un fel de reabilitare a fiului risipitor şi o modalitate de a înţelege pozitiv mişcarea browniană a românilor prin toată lumea.

Trei proze au acelaşi titlu de sorginte oximoronică: „Intersecţii paralele”. În toate întâlnim gara, ca posibil punct de plecare, intersecţiile se petrec în tren, doar că cele două personaje, mereu un bărbat şi o femeie, sunt din punct de vedere ideatic total necoplanare. Deşi există o bucurie a dialogului în tren, o permanentă explorare vizual-psihologică a unui personaj către altul, dialogul se înfiripează după „un carusel de gânduri şi idei”, răspunsurile sunt formulate după „legi exterioare voinţei” sau puse sub semnul vorbelor lui Galsworthy („mărturisirea sentimentelor le poate distruge”). Personajele celor trei proze se cunoşteau, au avut legături, însă cel puţin unul din cuplu ori refuză amintirile, ori nu crede în dragoste la prima vedere, ori găseşte motive în a rata un interviu.

În „O ultimă şansă” întâlnim tot o gară, tot un tren, un El un pic nepământean şi o Ea foarte pământeană care hotărăsc să se urce în acelaşi vagon, motiv ca El să-i povestească un fel de istorie cu iz de SF. Încet-încet, Ea va accepta un anumit tip de „transfer de informaţie”, devenind, astfel, la fel de nepământeană. Faţă de finalurile din alte proze, când cei doi se despărţeau, de data aceasta rămân împreună fiindcă „Simţeau că pornesc să reclădească lumea”.

            Următoarele două proze, „Cataliză canicula” şi „Euterpiene”, vin dinspre stilul publicistic şi pun în evidenţă o calitate a autorului – persuasivitatea. Autorul chiar ne convinge să-i urmăm câteva experienţe.

         Cartea se încheie cu patru eseuri care ies de sub incidenţa stilului beletristic: „Realităţile realităţii”, „Alte inteligenţe”, „Prietenia, tot mai fără şanse” şi „Antropologia – o scurtă meta-definiţie”. Pline de raţionamente şi deducţii, realizate să vizeze gândirea şi mai puţin sensibilitatea, cele patru secvenţe sunt un deliciu pentru adepţii tranzitivităţii maxime.

O carte de proză scurtă în care se îmbrăţişează ,ca un puzzle, toate stilurile, e o carte pentru toate gusturile, mai ales că încearcă să clarifice o problemă pusă încă din vremurile biblice: conflictul dintre omul ideal şi omul real.