Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CONSTANTIN COJOCARIU – un istoric şi dascăl exemplar

Paul Ungureanu: Pentru început, vă rog stimate domnule Constantin Cojocariu, un scurt curriculum vitae pentru cititorii noştri.

Constantin Cojocariu: Am văzut lumina zilei la 19 mai 1940 în comuna Zamostea, judeţul Suceava, comună cuprinsă între lunca râului Siret şi o pădure seculară prin care, până la Marea Unire, trecea frontiera dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar. Ea începea de la Tg. Siret şi Verpolea, se îndepărta de râul Siret, mergând spre sud-vest, pe lângă Rudeşti, pădurea Zamostei, pe lângă satul Şerbăneşti până la intersecţia celor trei judeţe: Tg. Iţcani (judeţul Suceava), Tg. Burdujeni (judeţul Botoşani) şi satul Adâncata (judeţul Dorohoi).

Am învăţat clasele primare şi cele gimnaziale la şcoala din Zamostea, după care am urmat cursurile Liceului „Gr. Ghica” din Dorohoi, fiind ultima promoţie de băieţi.
 
P.U.: Ce profesori şi-au pus „amprenta” în anii de gimaziu şi de liceu?

C.C.: Aş fi nedrept să numesc pe cineva, anume, pentru că toate cadrele didactice, de la învăţător la universitari, într-o măsură mai mare sau mică, îşi pun amprenta la formarea personalităţii noastre. Şi totuşi, din primii ani de şcoală, îmi reamintesc cu deosebită plăcere chipul luminos al primei învăţătoare, fata popei din sat, cât şi de d-nii Jaluba şi Prisecaru, profesori de matematică, de d-l Andrache, profesor de limba şi literatura română, deşi era absolvent de Teologie, de d-l Chiribeş, profesorul de desen, absolvent de Bele-Arte, cât şi despre ceilalţi profesori, care cu multă răbdare, dăruire şi pasiune s-au străduit să ne înveţe a desluşi alfabetul cunoaşterii şi drumul spre viaţă.

O dată cu intrarea în lichidare a prestigioasei instituţii de învăţământ – Şcoala Normală „Al.. Vlahuţă” de la Şendriceni, profesorilor de la Liceul „Gr. Ghica” li s-au adăugat profesorii: Luţă, Guţic, Romândaşu, Radinschi, Saca, Scripcă, Mârţ ş. a. care, împreună, constituiau un corp profesoral de elită ce a vegheat cu competenţă, responsabilitate şi multă atenţie la pregătirea noastră pentru viaţă.

Mi-ar fi imposibil să evidenţiez pe cineva anume dintre marii noştri dascăli, pentru că toţi s-au impus în faţa noastră prin pregătirea de excepţie în domeniul disciplinelor pe care le predau şi printr-o conduită ireproşabilă care a lăsat puternice amprente asupra noastră.

Faţă de sobrietatea magiştrilor, citaţi mai sus, îmi amintesc cu multă plăcere de profesoarele Ailoaie şi Nosenco care ne tratau cu multă gingăşie, ca pe propriile dumnealor odrasle. Un respect deosebit i-am purtat tinerei profesoare- Maria Stan, devenită D-na Zaiţ, care ne-a captat prin cunoştinţele de limba şi literatura română, insuflându-ne dragostea pentru lectură.

P. U.: Aţi fost în aceeaşi clasă cu Dumitru Vitcu la liceu şi cu un an mai mare decât fratele său Dionisie Vitcu, binecunoscutul actor şi poet. Cum erau fraţii Vitcu ? (Ce ne puteţi spune despre fraţii Vitcu?)

C.C.: Ştiam că fraţii Vitcu veneau din satul Ibăneşti, dintr-o familie de ţărani înstăriţi, origine socială care le-a provocat o serie de neplăceri în anii de şcoală. Dionisie, fratele mai mare cu doi ani decât Mitrel (Dumitru), a venit la liceu cu un an mai târziu, după ce urmase cursurile unei şcoli profesionale. Despre Mitrel, fost coleg de clasă, păstrez imaginea unui adolescent studios, cu o bună capacitate de muncă intelectuală, dar puţin comod şi pornit pe poante, era un bun coleg, o fire sociabilă şi optimistă. Pe Dionisie l-am cunoscut prin intermediul lui Mitrel. Deşi, părea permanent pornit pe glume, era un tânăr cu preocupări foarte serioase, bucurându-se şi de respectul elevilor din clasele mai mari. Ancorarea sa în activitatea cultural-artistică a şcolii, mult apreciată de unii profesori şi de elevi, lăsau să se întrevadă unele calităţi deosebite ale viitorului mare actor.

P. U.: Cine şi ce v-a determinat să alegeţi istoria ?

C. C.: În timpul cursurilor liceale m-am simţit atras, într-o oarecare măsură de chimie dar, cum pe atunci absolvenţii de liceu aveau puţine informaţii despre structura învăţământului superior şi despre nomenclatorul profesiilor, am ales o facultate umanistă- Facultatea de Istorie-Filozofie, secţia Istorie-Limba şi Literatura română.

P. U.: În timp ce eraţi profesor suplinitor la Drăguşeni, lângă Săveni, în vara anului 1960, aţi descoperit şase vase cucuteniene, ce împreună cu alte izvoare istorice ale dvs. şi ale renumitului dascăl Aristotel Crâşmaru, au format o expoziţie în holul şcolii, în vederea susţinerii examenului pentru gradul I în învăţământ al colegului dvs. mai în vârstă. Ce amintiri păstraţi despre perioada de la Drăguşeni şi despre dascălul de tip haretian Aristotel Crâşmaru?

C. C.: Pe lângă familia profesorilor Ortansa şi Aristotel Crâşmaru, statorniciţi pentru veşnicie la Drăguşeni, singurii mai în vârstă, în prag de pensionare, colectivul didactic de la Şcoala Drăguşeni era dominat din mulţi tineri. Cu deosebită plăcere îmi amintesc de colegii Gh. Asiminei şi Mihai Apetroaie, fii ai satului. Ultimul dintre ei şi-a dedicat întreaga sa activitate, de peste cinci decenii, satului Drăguşeni, urmând exemplul tatălui său-preotul M. Apetroaie. Datorită frumoaselor trăsături de caracter ale profesorului Apetroaie, deşi drumurile noastre s-au despărţit, am păstrat o durabilă relaţie de prietenie până la trecerea sa în nefiinţă.

Pe lângă activitatea din cadrul şcolii, pentru mine, satul Drăguşeni a rămas locul unde am cunoscut-o pe aceea care, vreme de 47 de ani, avea să-mi fie alături la toate împlinirile şi neîmplinirile vieţii.

Revenind la dascălul de tip haretian, profesorul Aristotel Crâşmaru, absolvent al Şcolii Normale de la Şendriceni, a dovedit o pregătire multilaterală. Pe lângă pregătirea de specialitate profesorul Crâşmaru era capabil să organizeze şi să dirijeze un cor, picta destul de bine şi era priceput mai în toate treburile gospodăreşti. La mijlocul secolului al XX-lea familia Crâşmaru se conducea încă după principiile economiei naturale- Doamna cosea, torcea, ţesea, împletea, văruia şi făcea toate treburile casnice, iar Domnul confecţiona majoritatea obiectelor de uz casnic, executa toate lucrările din curte, inclusiv construcţii şi era un grădinar foarte priceput. Pentru a-i deprinde pe săteni să-şi obţină în grădină legumele necesare, profesorul Crâşmaru împărţea sătenilor diferite răsaduri (varză, roşii, ardei, vinete) şi era singurul care făcea altoirea pomilor din sat.

P. U.: În anul 1965 a luat fiinţă Muzeul de Arheologie din oraşul Săveni. Timp de un an de zile, în perioada 1967-1968, aţi fost directorul Muzeului. Cum arăta Muzeul de Arheologie în perioada respectivă şi cum a evoluat de-a lungul timpului?

C. C.: Pornind de la descoperirile întâmplătoare făcute „La Lutărie” de către elevul Ion Dârvaru, cu ajutorul căruia am recuperat şase vase întregi, profesorul Crâşmaru a intrat în legătură cu cercetători de la Iaşi şi Bucureşti şi împreună cu ei a investigat toată zona Drăguşenilor şi a împrejurimilor sale, zonă foarte bogată în vestigii cucuteniene. Cu ajutorul secretarului Sfatului Popular Raional, învăţătorul Constantin Marcu, a obţinut sprijinul autorităţilor raionale pentru înfiinţarea Muzeului de Arheologie din Săveni în vechiul han al târgului (n.n. datând din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea).

 Muzeul cuprinde o bogată şi valoroasă colecţie arheologică, formată din numeroase urme de viaţă materială şi spirituală recoltate din zona fostului raion Săveni. Epoca paleoliticului este prezentă prin numeroase piese descoperite la Ghireni, Mitoc, Ripiceni şi alte localităţi, remarcându-se un fildeş şi alte resturi de mamut, descoperite în staţiunea arheologică de la Ripiceni-Izvor. Mult mai bogat reprezentată este epoca Neoliticului prin numeroase unelte de piatră, silex, corn şi os, prin greutăţi din lut, folosite la pescuit şi ţesut, prin fusaiole, prin statuiete zoomorfe şi antropomorfe dar, îndeosebi, prin cunoscuta ceramică cucuteniană care cuprinde vase de diferite dimensiuni, folosite la păstrarea cerealelor, pentru uz casnic şi vase de ornament. Ceramica neolitică, descoperită în mai multe aşezări la Drăguşeni (Lutărie. Ostrov, Chiţanca), în mai multe locuri pe teritoriul oraşului Săveni, la Mândreşti, Vlăsineşti, Hăneşti şi alte localităţi, se remarcă prin fineţea pastei şi o bogată ornamentare cu motive geometrice (meandre şi spirale) realizată în două sau trei culori ( pictura bicromă şi tricromă). Bine este reprezentată şi epoca bronzului, ca şi epoca primului val al marilor migraţii.

De-a lungul anilor colecţiile muzeului s-au îmbogăţit cu materiale rezultate din descoperiri întâmplătoare şi cercetările organizate de specialişti ai Muzeului Judeţean, ca şi printr-o colecţie de obiecte ce au aparţinut fraţilor Alexandru şi Mihai Ciucă.

P. U.: Timp de aproape 35 de ani aţi funcţionat ca profesor titular pe catedra de istorie la Liceul „Mihai Ciucă” din oraşul Săveni. Ce a însemnat pentru profesorul Constantin Cojocariu această activitate la catedră şi în afara ei?

C. C.: Înainte de a relata despre activitatea de la Săveni, vă rog să-mi permiteţi să amintesc că din 1963 am lucrat ca director coordonator la Şcoala Generală din Coţuşca, comună foarte mare cu cinci şcoli generale şi trei şcoli cu casele I-IV, şcoli la care lucrau cca. 110-120 de cadre didactice. La acea vreme, cu excepţia Săveniului, cred că, şcoala din Coţuşca avea cea mai bună încadrare din întregul raion, cu profesori calificaţi pentru predarea limbii şi literaturii române, a matematicii, a istoriei, a limbii ruse şi un mare număr de învăţători calificaţi, bine pregătiţi şi cu rezultate foarte bune în activitatea la clasă şi cea cultural-obştească. Cu multă plăcere îmi reamintesc despre frumoasa atmosferă de lucru, despre armonia ce domnea în cadrul colectivului de cadre didactice, despre petrecerile organizate la şcoală sau în familie…, despre frumoşii ani ai tinereţii.

Aşa că, la Săveni veneam cu o oarecare experienţă în activitatea didactică pe care am continuat să o perfecţionez prin susţinerea examenelor de grad, prin participarea la activităţile de perfecţionare: pe plan local (comisiile metodice şi consiliul profesoral), pe plan judeţean (cercurile pedagogice, sesiunile de referate şi comunicări ştiinţifice şi prin acele întâlniri lunare organizate cu profesorii de ştiinţe sociale) şi cele de la nivel.

Pe lângă activitatea la clasă menţionez organizarea cercului de istorie în cadrul căruia elevii interesaţi învăţau să întocmească o fişă bibliografică, să prezinte o carte cu conţinut istoric, să elaboreze un referat sau o comunicare ştiinţifică pe care le prezentau în faţa colegilor sau în cadrul sesiunilor judeţene organizate pentru elevi. Cu ajutorul elevilor am adunat la şcoală multe acte şi documente, cărţi vechi şi obiecte muzeistice: aşchii şi lame de silex, toporaşe de piatră, fusaiole, greutăţi pentru ţesut, ceramică şi statuiete provenind din epoca străveche şi veche a istoriei, ca şi izvoare istorice din epoca modernă şi contemporană: monede, medalii şi decoraţii, sigilii şi diferite obiecte de uz casnic care, împreună, formau colecţia muzeistică a liceului.

Am organizat multe excursii de 1-2 zile şi de 7-8 zile prin care am urmărit cunoaşterea de către elevi a frumuseţilor naturale ale patriei noastre, a unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti, ca şi a unor importante monumente şi evenimente din istoria şi cultura poporului român.

 Am participat activ la viaţa şcolii şi a oraşului prin participarea şi organizarea unor activităţi cultural-ştiinţifice şi am fost preocupat de colecţionarea diferitelor izvoare istorice şi de cercetarea istoriei locale, finalizată prin elaborarea celor două studii monografice dedicate învăţământului săvinean şi istoriei localităţii.

P. U.: În anul 1995 aţi înfiinţat Societatea Culturală „Fraţii Ciucă”, alături de alţi intelectuali săvineni. Care sunt principalele realizări ale Societăţii Culturale ?

C. C.: Împreună cu colegii de şcoală: Ilie Avărvării, Mihai Teodorescu, Iacob Marţuneac, Maria Copăceanu, dar şi cu alţi intelectuali din oraş: Romeo Terzea, Emil Sărăţeanu, Gh. Ursaru etc. am iniţiat şi organizat, în martie 1995, înfiinţarea Societăţii Culturale „Fraţii Ciucă”.

Prin fondurile adunate de la mulţi binevoitori, inclusiv de la guvern, s-a asfaltat terenul de sport al liceului, s-a reparat şi s-a vopsit gardul acestuia, s-a organizat aniversarea a 450 de ani de la prima menţionare documentară a localităţii Săveni, s-au acordat câteva premii şi ajutoare băneşti la elevi cu rezultate bune la învăţătură, s-au editat câteva numere ale ziarului „ Curierul de Săveni” şi s-a finanţat, total sau în parte, publicarea unor lucrări. Pentru că liceul poartă numele academicianului Mihai Ciucă, s-a ridicat în memoria acestuia un bust de bronz, aşezat pe un soclu impunător la intrarea principală în liceu, iar pe faţada şcolii s-a pus o plachetă cu efigia marelui învăţat.

P. U.: Care este rolul Societăţii Culturale „ Fraţii Ciucă” în prezent ?

C. C.: După ce mi-am stabilit domiciliu la Botoşani (la începutul anului 2004) m-am retras de la conducerea Societăţii, iar activitatea acesteia îmi este mai puţin cunoscută.

P. U.- Vă admir sincer pentru munca de cercetare ştiinţifică, având ca rezultat final până în prezent publicarea a două monografii valoroase şi a lucrării „Judeţul Botoşani-structuri administrativ-teritoriale”. Vă rog să le prezentaţi pe scurt cititorilor noştri.

C. C.: Prima lucrare apărută, în 1996, la Editura Quadrat „De-a lungul anilor: Dascăli şi elevi” cuprinde un istoric al evoluţiei învăţământului public din Săveni, de la înfiinţarea sa în timpul lui Al. I. Cuza şi până în anul editării lucrării, un tabel cu toate promoţiile liceului de la toate cele trei forme de învăţământ- zi, seral şi fără-frecvenţă, ca şi foarte interesante evocări ale unor profesori şi foşti elevi. Despre a doua lucrare publicată la Editura Axa, în 2001, citez din prefaţatorul lucrării, prof. univ. dr. Ioan Caproşu: „… prima monografie a Săvenilor reprezintă o cercetare temeinică, bine structurată din punct de vedere ştiinţific şi bogată în fapte şi interpretări noi, ce satisfac atât exigenţele cititorului avizat cât şi aşteptările iubitorului de istorie; …”

Ultima lucrare apărută la Editura Quadrat, în 2008, este rezultatul unei îndelungate documentări, pe baza căreia am făcut o privire generală asupra tuturor formelor de unităţi administrativ-teritoriale, cu slujitorii lor şi cu principalele lor atribuţii, începând din secolele XV-XVI şi până în zilele noastre. În partea a doua a lucrării am prezentat evoluţia tuturor unităţilor administrativ-teritoriale şi modificările survenite de-a lungul timpului pe teritoriul actualului judeţ Botoşani. Consider, că prin bogăţia informaţiilor cartea poate fi utilă atât celor care lucrează în domeniul administraţiei dar, îndeosebi, a celor care se vor angaja în elaborarea unor monografii ale diferitelor unităţi administrative din judeţ

P. U.: Între 19 şi 20 mai 2001, cu ocazia Zilelor Oraşului Săveni, s-au organizat numeroase acţiuni la nivelul oraşului şi al liceului. Cu acest prilej, pe 19 mai 2001, a avut loc cercul pedagogic al profesorilor de istorie din liceele botoşănene. Ca organizator , în sala de festivităţi a Primăriei Oraşului Săveni, aţi lansat valoroasa monografie a oraşului Săveni, prefaţată şi prezentată în mod elogios de către prof. univ. dr. Ioan Caproşu de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Printre colegii care au luat cuvântul şi v-au apreciat cartea am fost şi eu. Pe o pagină întreagă a ziarului „Viaţa Botoşanilor” am scris despre cartea dvs. şi despre numeroasele manifestări din zilele respective. Ce amintiri păstraţi despre activitatea de pe 19 mai 2001, exact când aţi împlinit vârsta de 61 de ani ?

C. C.- Ideea organizării cercului profesorilor care predau istoria în liceele judeţului a aparţinut d-lui inspector Doru Wilhem, întărită de d-l prof. univ. dr. Ioan Caproşu care a evidenţiat că prezenţa colegilor din liceele judeţului ar constitui un cadru deosebit pentru lansarea cărţii în faţa unor specialişti. Atunci, dar şi după aceea am constat că au avut mare dreptate. Prezenţa a cca. 50 de colegi, de la cei de vârste apropiate de a mea şi până la cei care de abia îşi începuseră ucenicia în ale învăţământului, a avut darul să-mi sporească emoţiile dar, şi să-mi umple inima de bucurie la auzirea cuvintelor frumoase şi elogioase din partea multor vorbitori, începând cu prefaţatorul lucrării şi continuând cu colegii de specialitate, printre care fostul meu elev şi actual coleg, Paul Ungureanu, promoţia anului 1972, cu cei din şcoala în care lucram, dar şi cu reprezentanţi ai oficialităţilor locale şi judeţene.

P. U.: Ce a însemnat pentru dvs. renumitul profesor de limba latină şi intelectualul Iosif E. Naghiu ?

C. C.: L-am cunoscut pe profesorul Iosif Naghiu în perioada când lucram la muzeu, pentru că cel puţin 3-4 ore pe zi le petrecea în biroul directorului, răsfoind revistele şi ziarele ce veneau la Biblioteca Raională Săveni, apoi am avut privilegiul să-i fiu coleg la liceul din oraş, până la pensionarea sa.

Deşi evita să vorbească despre viaţa sa, am aflat că se născuse la Gherla şi că rămăsese orfan de mic copil, fiind crescut la o mănăstire care a vegheat şi i-a asigurat pregătirea sa şcolară., că absolvise Facultatea de Teologie şi cea de Litere şi Filozofie, ambele cu distincţia „ Magna cum laudae”, că a fost în preajma multor personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti, pentru care regimul comunist i-a stabilit „ domiciliu forţat” la Săveni.

Am apreciat la profesorul Naghiu vasta sa pregătire intelectuală, bazată pe cunoaşterea culturilor clasice, cât şi a civilizaţiilor moderne, am apreciat darul de foarte bun orator, capabil să abordeze cu multă uşurinţă subiecte literare, istorice, filozofice şi de istorie a religiilor, am apreciat calităţile sale de profesor, nobleţea sa sufletească şi respectul deosebit faţă de colegi şi elevi.

P. U.- Pentru care alţi foşti colegi săvineni păstraţi un respect profesional şi legături afective deosebite ?

C. C.- Consider că în perioada activităţii şcolare am avut relaţii bune cu toţi colegii şi am respectat munca fiecăruia. Contradicţiile ivite, în mod firesc, cu unii dintre colegi s-au rezolvat pe cale amiabilă, fără patimi şi fără denigrări, ducând la continuarea relaţiilor colegiale.

Din lunga perioadă de activitate la Săveni îmi amintesc cu plăcere despre relaţia de sinceră prietenie cu familia Maria şi Mihai Tedorescu, fructuoasa colaborare pe plan profesional cu prof. Iacob Marţuneac, Ilie Avârvării, Decebal Copileţ, Dumitru Pancu şi mulţi alţii. Pentru comportamentul faţă de elevi şi colegi am avut un respect deosebit faţă de d-na prof. Maria Copăceanu.

P. U.: Cum arăta oraşul Săveni în primii ani de apostolat?

C. C.: La venirea mea în Săveni, în 1967, vechiul târg trăia o viaţă plină de efervescenţă. Fiind reşedinţă de raion avea un mare număr de funcţionari şi muncitori, o numeroasă populaţie şcolară care beneficia de prestigioase instituţii de învăţământ, un spital foarte bine încadrat cu specialişti, capabili să asigure asistenţa sanitară a populaţiei, o vastă reţea de magazine ale cooperaţiei de consum şi meşteşugăreşti, instituţii de cultură cu o activitate foarte bogată, un mare număr de intelectuali: profesori, medici, ingineri, economişti şi, nu în ultimă instanţă, o bogată activitate edilitară, în plină desfăşurare prin care se puneau bazele urbanizării.

P. U.: După pensionare, 1 sept. 2002, v-aţi stabilit în municipiul Botoşani. Ieşirea la pensie nu a însemnat odihna şi liniştea de care se bucură majoritatea oamenilor. Munca intelectuală este la fel şi chiar mai intensă acum, pe planul cercetării şi documentării ştiinţifice. Aproape în fiecare zi „semnaţi condica” la Arhivele Statului din Botoşani. La ce lucraţi în prezent?

C. C.: Pensionarea nu trebuie privită ca un moment de încetare a activităţii, ci doar ca un transfer într-o altă activitate pe care o desfăşori cu pasiune şi plăcere, poate la fel de obositoare, dar fără canoanele şi rigorile impuse de relaţia muncă-salariu. După pensionare am găsit un refugiu cu plăcere şi pasiune în activitatea de cercetare şi documentare la arhive şi bibliotecă. În prezent continui cercetarea unor aspecte, mai puţin tratate, din istoria judeţului Botoşani.

P. U.: Cum a fost învăţământul românesc până în anul 1989 ? Dar, după anul 1989 ? Mă refer la modul general şi, în mod special, cel privind obiectul istorie.

C. C.: Deşi, după 1948, învăţământul românesc preluase modele sovietice, continua, încă, să fie un învăţământ selectiv pe baza examenului de admitere, cu cunoştinţe, poate, nu prea vaste , dar foarte temeinice, un învăţământ de bună calitate, care treptat a început să fie poluat cu unele exagerări preluate din învăţământul sovietic, prin răstălmăcirea unor adevăruri ştiinţifice şi politizarea exagerată a tuturor formelor de învăţământ.

Din deceniul VI al secolului trecut a început generalizarea şi obligativitatea învăţământului de 7, 8, 10 clase şi până la cel liceal; din 1969 s-a revenit la durata învăţământului liceal de 12 clase, la reînfiinţarea secţiilor de umană şi reală, la creşterea numărului disciplinelor şcolare prevăzute prin planurile de învăţământ, a volumului de cunoştinţe cerute de programele şcolare şi la perfecţionarea metodelor şi tehnologiilor didactice.

În ceea ce priveşte predarea istoriei în şcoală, cu excepţia falsificării intenţionate a unor teme referitoare la etnogeneza românească, la Basarabia şi nordul Bucovinei, la rolul monarhiei, al partidelor istorice, al instituţiilor democratice ale statului şi ale altor teme privitoare la sfera politicii desfăşurată de guvernele burgheze de până la 30 decembrie 1947, consider, că predarea istoriei era concepută logic, bine repartizată pe anii de studiu, iar programele şi manualele de istorie erau bine structurate, logice şi coerente, asigurând însuşirea de către elevi a unor temeinice cunoştinţe.

După 1989, învăţământul românesc se află într-o continuă reformare care, din păcate, a dus la diminuarea calităţii învăţământului şi a rolului cadrelor didactice în cadrul societăţii.

P. U.- Vă rog câteva reflecţii şi gânduri la finalul interviului.

C. C.- Privind în urmă, în pragul celor 70 de ani, pot afirma că sunt mulţumit cu cele ce am realizat în viaţă, atât pe plan profesional cât şi pe plan familial-am în vedere îndelungata căsnicie cu cea care mi-a fost hărăzită ca soţie şi fructul dragostei noastre, concretizat în cele trei odrasle, bine realizate şi aşezate la casele lor. Mă bucur să le pot fi aproape, la bine şi la rău, şi să-i pot ajuta la creşterea copiilor lor.

C.C.: Vă mulţumesc d-le coleg pentru răbdarea dovedită în pregătirea şi desfăşurarea acestui lung interviu şi sper ca sănătatea şi bunăvoinţa Celui de Sus să-mi permită a publica câteva din rezultatele cercetărilor întreprinse.

P.U.: Vă mulţumesc si eu pentru interviu şi un gând bun din partea fostului elev, devenit apoi coleg de breaslă.

Revista Luceafărul.net – Anul 1 – Numărul 9 – 11 septembrie 2009  


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

4 comentarii la acestă însemnare

  1. laura spune:

    Ei… nici chiar aşa…

    Cei care au fost elevii domnului profesor ştiu ce vreau să zic.

  2. Laura spune:

    Pentru lucrarea dumnealui toată admiraţia, dar ca profesor instaura teroarea. Fugeai de istorie din cauza profesorului.

    Mulţi ani mi-au trebuit să descopăr istoria.
    A trebuit să mă dezintoxic dacă pot spune aşa de lecţiile dumnealui.
    Sunt şi eu azi profesor de istorie dar nu datorită d-lui Cojocaru.Metodele pedagogice ale domnului prof. lăsau mult de dorit. Istoria nu se învaţă cu pumnul peste creştet.

  3. lilianabadale spune:

    Toata admiratia si stima pt domnul Cojocaru nu se invata prin teroare nu te facea decit sa fii om si profesional si personal

  4. costel spune:

    nu stiu cum a instaurat frica la alte generatii(Laura), dar pe parcursul a trei ani (cat mi-a fost dascal) nu am primit nici o mustrare fizica! in schimb am primit atat de multe informatii, si nu doar legate de istorie dar si despre alte domenii care au ajutat la dezvoltarea culturii generale! sa-i dea Dzeu sanatate si pensie indelungata!
    Asteptam un alt reportaj despre cercetarile dumnealui!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5