La şcoala din Vlăsineştii Botoşanilor, pe care am considerat-o Capitala carierii mele, mi-am încorporat ultimii 34 (din 50) de ani de neodihnă, asumându-mi ca fundamentală datorie să cimentez tradiţia valoroasă făurită de predecesori şi s-o îmbogăţesc.

Eram convins că mulţi dintre cei care au slujit în această cetate a luminii, de-a lungul întregii ei existenţe, au lăsat în ea câte o fărâmă, ori cât de mică, din fiinţa lor de dascăli. Iar întregul acestor valori l-am primit de la proximii mei predecesori, care au fost învăţătorii Constantin Trufin, director, şi tovarăşa sa de viaţă, Elena, mulţi ani suplinitoarea catedrei de limba şi literatura română,- cei care, pensionându-se (în 1968), 

mi-au predat ştafeta, lăsându-mi sentimentul că am asimilat în formaţia mea şi ceva din modelul lor deontologic.

Reveneam la Vlăsineşti, „acasă” (de data aceasta pentru totdeauna), după o experienţă de 15 ani în funcţii de predare şi conducere la şcolile coordonatoare din Avrămeni, Dobârceni şi Lehneşti – şi în alte funcţii -, aşa că mă simţeam, aici, chiar în „apele mele”. Şcoala îmi era familiară, pentru că era şcoala satului meu, în care am învăţat şi în care am şi lucrat câteva luni înainte de armată, dar, mai ales, îmi era binecunoscută pentru că, de câte ori reveneam în sat să-mi vizitez părinţii, eram şi oaspetele domnului director Trufin, care ar fi dorit să-i succed la conducerea şcolii. Şi împrejurările au făcut ca întocmai aşa să fie.

 

Eram mândru de şansa care mi s-a oferit, iar pentru şcoală era un avantaj că, după directoratul unui distins pedagog, fiu al satului, care a durat 17 ani, urma directoratul meu, la fel de promiţător – la vremea aceea – şi care avea să dureze alţi 21 de ani.

Domnul Trufin avea o biografie care îl onora şi, deseori, îi plăcea să vorbească despre cele trăite… Am avut nenumărate prilejuri să-l ascult.

A venit pe lume la 27 aprilie 1908, în Vlăsineşti, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani, buni gospodari, înstăriţi, respectaţi în comunitate, dar neştiutori de carte. Primele trei clase primare le-a urmat în sat, în clasa I avându-l ca învăţător pe preotul Gheorghe Ştefănescu („ care da foarte rar pe la şcoală”), iar următoarele două clase le-a făcut „cu un seminarist care învăţa să ajungă preot”. Se întâmplau toate acestea fiindcă era în timpul Primului Război Mondial, când învăţătorii se aflau sub arme. Clasa a IV-a n-a mai făcut-o în sat. Îşi luase gândul de la şcoală. După un an, însă, o întâmplare fericită a făcut ca cel care se visa „flăcău în sat, calfă la hore” să se întoarcă la învăţătură.: fostul director al şcolii, învăţătorul Haralambie Berijan, mutat la Dorohoi, revenind prin Vlăsineşti, a trecut şi pe la familia Dumitru Trufin… Nu numai că i-a convins pe părinţii „fiului rătăcitor” să-şi trimită băiatul la Dorohoi pentru a-şi completa clasele primare, dar s-a oferit să-l şi găzduiască. Şi astfel a ajuns să frecventeze clasa a IV-a la o şcoală de elită din capitala judeţului, având şi un învăţător cu har, a cărui elocvenţă se pare că i-a rămas model pentru „rolul” pe care avea să-l joace mai târziu.

Cu patru clase terminate „cu brio”, în toamna anului următor (1921), singur s-a înscris şi s-a prezentat la examenul de admitere la Şcoala Normală „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni, al cărei elev a fost timp de 6 ani. La sfârşitul acesteia, în iunie 1927, a promovat examenul de capacitate, clasificându-se al 4-lea din 35 de absolvenţi şi a fost numit ca învăţător la şcoala din Gordineşti, judeţul Hotin ( din actuala Republică Moldova). După doi ani, în august 1929, a fost încorporat pentru a-şi satisface stagiul militar şi repartizat la Şcoala de ofiţeri rezervişti din Bacău, cu durata de 6 luni, la finele căreia a obţinut gradul de sublocotenent.

Începând cu data de 1 septembrie 1930, se afla ca învăţător şi director la şcoala din Crăiniceni, comuna Horodiştea, unde avea să funcţioneze 15 ani (durată în care se includ şi întreruperile din perioada 1941-1945, cât timp a fost mobilizat în regim de război). Aici, în primii 6 ani, având în jurul său întreaga comunitate a satului, a dat prioritate construcţiei localului pentru şcoală (care şi astăzi mai dăinuie), a cărui inaugurare s-a făcut la 1 septembrie 1936, într-o festivitate memorabilă. În acelaşi timp, din rabatul cărţilor, s-a asigurat şi mobilierul pentru noul local. Învăţătorul Constantin Trufin a fost proiectantul acestor obiective, economistul, casierul şi gestionarul materialelor din şantier, sufletul obştii şi, concomitent, a vegheat pentru ca procesul de învăţământ să se desfăşoare ireproşabil, iar activităţile extracurriculare să răspundă, cât mai mult posibil, opţiunilor şi solicitărilor elevilor. Şezătorile şi serbările şcolare, cercurile de lectură şi întrecerile sportive aveau cea mai mare frecvenţă.

Tot în 1936, din iniţiativa sa, a luat fiinţă Căminul Cultural „Crăiniceni”, în programul căruia, multă vreme,  s-au abordat teme de importanţă majoră pentru săteni, vizând „formarea lor pe diferite componente socio-morale: cultură, educaţie, muncă, sănătate ş.a” şi s-au înfiinţat formaţii artistice de diferite genuri, fără precedent pe scena acestei instituţii (cor, grup vocal, solişti, teatru, dansuri,, jocuri cu măşti, recitatori…), în mare parte inspirate, instruite şi coordonate de acelaşi entuziast, talentat şi devotat OM, învăţătorul Constantin Trufin. Aşadar, La Crăiniceni şi-a afirmat tânărul făclier calităţile sale deosebite de dascăl şi mentor al comunităţii, prin fapte de înaltă cinstire şi, tot aici, şi-a dobândit toate gradele didactice: definitivatul în 1933, gradul al II-lea în 1936 şi gradul I în 1942. În 1937, Ministerul Culturii Naţionale i-a adresat o „scrisoare de mulţumire” pentru munca fără răgaz pe ogorul şcolii, care l-a onorat şi mai mult.

După o experienţă atât de intens trăită, cu deosebire la Crăiniceni, de la 1 septembrie 1945, învăţătorul Constantin Trufin a obţinut aprobarea de transfer la şcoala din Vlăsineşti, sat unde erau părinţii şi unde avea şi casă, aceea în care a locuit până la plecarea în veşnicie (casă păstrată de familie în mare îngrijire şi astăzi). Dar, până a ajunge la Vlăsineşti, domnul Trufin a trecut prin câteva momente deosebit de emoţionante: când să plece din Crăiniceni, mai întâi, un grup de gospodari a semnat o cerere, pe care au înaintat-o autorităţilor, pentru a nu i se aproba să-i părăsească, declarându-l cetăţean al satului lor, iar după ce au înţeles că insistenţa le e zadarnică, la ora plecării, o mulţime de oameni s-a adunat la şcoală pentru a-l conduce pe domnul director până la ieşirea din sat, pe Dealul Crucii. La Vlăsineşti, cariera sa de dascăl exemplar avea să se identifice cu destinele şcolii, până la pensionare (în 1968). 

La 18 iunie 1947 a fost investit în funcţia de director, pe care şi-a exercitat-o, într-o primă etapă a ascensiunii, fără precedent, a acestei unităţi de învăţământ, până la 31 august 1954, când a fost promovat în funcţie de îndrumare şi control, în calitate de inspector şi, apoi, de şef al Secţiei de Învăţământ a fostului raion Săveni, funcţii pe care le-a îndeplinit până la 31 august 1959. După această dată, revine la conducerea şcolii din Vlăsineşti, pentru încă 9 ani.

Alfabetizarea neştiutorilor de carte, realizarea învăţământului general-obligatoriu de 7 ani şi apoi, de 8 clase, îndrumarea procesului de învăţământ în spiritul celor mai înalte idei pedagogice ale timpului, orientarea numeroşilor absolvenţi ai şcolii din sat către învăţământul postgeneral cu diferite profiluri, susţinerea extinderii spaţiilor de învăţământ în comună şi dotarea acestora cu material didactic de actualitate, au fost principalele sale contribuţii – şi nu singurele – la ridicarea nivelului de cultură al populaţiei de toate vârstele din această comună, fapte care definesc personalitatea de prim rang a domnului Constantin Trufin, situându-l printre cei care au marcat un pas important în dezvoltarea învăţământului în acest teritoriu în consens cu imperativele timpului în care a trăit.

În modesta aşezare a şcolii şi în pofida unor condiţii deosebit de grele, protagonistul nostru a desfăşurat o curajoasă şi apreciabilă activitate didactică şi culturală la care a antrenat, cu toată vigoarea, colectivul şcolii, profesori şi elevi. Un concludent rezultat al perseverenţei cu care şi-a onorat mandatul, rezidă în faptul că mulţi absolvenţi ai şcolii din Vlăsineşti, din perioada în care aceasta l-a avut ca director pe învăţătorul Constantin Trufin, şi-au câştigat simpatii unanime la locurile lor de muncă, alţii au urcat cele mai înalte trepte ale învăţământului, prin studii aprofundate şi întemeiate, bineînţeles, pe pregătirea lor anterioară, dobândită la şcoala-mamă , încadrându-se cu demnitate în viaţa socială a ţării. 

O tot atât de meritorie a fost prezenţa neobositului, talentatului şi generosului pedagog pe scena căminului cultural şi în viaţa obştească, în toată complexitatea ei: corul pe patru voci, întrunind peste 80 de persoane adulte, cu care a reprezentat comuna la numeroase concursuri şi festivaluri, a fost opera sa; cursul de „educaţie” din cadrul Universităţii cultural-ştiinţifice era patronat de el; ca deputat comunal şi vicepreşedinte al consiliului popular comunal era întotdeauna ascultat şi urmat în iniţiativele sale; nimic din problematica autorităţilor locale nu-i era indiferent.

În semn de recunoaştere a meritelor sale profesionale şi dinafara şcolii, la propunerea organelor puterii locale, i-au fost conferite preţioasele distincţii: „Învăţător evidenţiat”, „Învăţător fruntaş” şi „Medalia muncii”. Puternica personalitate a învăţătorului-director şi inspector metodist a îmbinat în cel mai strălucit mod, măiestria de pedagog, de adevărat educator, cu etica profesională, ceea ce a făcut să se bucure de o deplină autoritate morală, cu trăsături de caracter puternic conturate: umanism, exigenţă. Demnitate, dragoste de patrie şi popor, spirit de adâncă responsabilitate, virtuţi pe care nu le-a enunţat numai de la catedră, ca pe nişte aforisme, ci le-a practicat, le-a simţit şi le-a insuflat zi de zi, ceas de ceas, tuturor celor din preajma-i.

Şi, la unison cu dumnealui, a fost permanent, distinsa sa soţie, Elena Trufin, învăţătoare de excepţie, cu care s-a completat în mod fericit, de-a lungul întregii lor cariere. Iar numele bun al acestor străluciţi dascăli a fost transmis unicei lor fiice, Ligia (Stoica), prof. dr. ing. la Universitatea Politehnică din Bucureşti, Facultatea de Chimie Industrială.

Constantin Trufin a trecut în eternitate în ziua de 19 decembrie 1988, în Bucureşti. La catafalcul său, în semn de profund respect, a fost prezentă şi o delegaţie a celor cu care şi-a petrecut o mare parte din viaţă, la Vlăsineşti. Cu acel nefast prilej, am rostit un cuvânt de adio, din care citez: „Purtăm regretul sincer al celor pe care îi reprezentăm… A fost, într-adevăr, domnul Trufin o personalitate pe care, fără a greşi, o putem alătura marilor nume ale învăţământului românesc, iar pentru noi, a fost şi un sfetnic neasemuit, cum puţini ne-a fost dat să avem. Pentru că aşa a fost, ca întunericul să-l întemniţeze aici, departe de satul căruia i-a fost credincios şi devotat toată viaţa, îi depunem pe mormânt un bulgăraş din pământul grădinii sale din Vlăsineşti, un model de gospodărie sătească, îngrijită cu priceperea, pasiunea şi neastâmpărul său exemplar, până acum câteva săptămâni. Adio, drag părinte, distins dascăl, coleg şi prieten nepreţuit! Îţi făgăduim că vom duce, cu demnitate, mai departe, ştafeta pe care ne-ai predat-o şi pe care o vom transmite, la rându-ne, îmbogăţită, celor ce vor veni după noi”.

În 2008, când s-au împlinit 20 de ani de la trecerea în nefiinţă şi 100 de ani de la naşterea domnului Trufin, familia Stoica i-a invitat pe toţi cei din Vlăsineşti care încă nu l-au uitat, la o pioasă comemorare oficiată în biserică şi şcoală, cu care prilej a fost lansată şi tulburătoarea carte „Constantin D. Trufin. Învăţător, 27 aprilie 1908 – 19 decembrie 1988. In memoriam” şi i s-a conferit titlul şi diploma de „Cetăţean de onoare, post-mortem, al comunei Vlăsineşti” (înmânată doamnei prof. univ. Ligia Stoica, fiica celui omagiat).