Primit pentru a fi publicat de la autor, Ion N. Oprea, 5 iul.2014.
Editor: Ion Istrate, 5 iul.2014.

Constantin Ostap, trecutologul, în veşnicie

          Era iarnă, ieşeam rar din casă, ne protejam de capricioasa iarnă a anului 2013-2014, care ne ţinea ca la cutie… Ultima dată îl vizitasem pe Constantin Ostap când îi oferisem o carte a mea în care scrisesem ca “In memoriam” despre trecutologul Ion Mitican, eveniment care îl impresionase foarte mult şi  se bucurase de gestul meu.… Împreună făcusem şi mai făceam parte, cel puţin aşa apreciam noi, dintr-o echipă a trecutologilor, a celor care scriam despre Iaşi şi alte localităţi, despre oameni şi faptele lor cu respectul pe care noi îl datorăm înaintaşilor, dintre care, plecaseră doamna Olga Rusu, Ioan Costache Enache, acum Ion Mitican şi mai rămăseseră, iarăşi ziceam noi, Constantin Ostap, Ionel Maftei, Ion N. Oprea, Mihai Caba şi  încă un grup…de succesul scrierilor cărora încă ne bucuram…

Un timp nu ne-am mai întâlnit. Ne telefonam, foloseam modul de conversare rapid, Constantin Ostap întrebându-mă la ce mai lucrez, eu provocându-l la discuţie liberă despre faptul că abia după moarte Ion Mitican fusese declarat „Cetăţean de onoare” al comunei natale Dăneşti-Vaslui, căreia îi slujise atâta… Conciliant şi delicat cu lumea din jur, prietenul ştia să mă tempereze, întrebându-mă de sănătate şi sfătuindu-mă să fiu atent cu plecatul din casă pe timpul iernii– medicii interzic asemenea riscuri celor cu inima mare!, glumea, preluând sfaturile doamnei sale, medic de profesie.

Şi, într-o zi, când zoream sa-l vizitez, ieşind pe uşă şi să-i ating pragul, pentru a-i pune pe masa lecturilor sale, pentru o viitoare cronică de carte, cum îi era obiceiul să mă desfete, cartea „Adriana. Cuvinte din iarna vieţii, memorialistică”, o poveste a vieţii unei asistate social de la Căminul de bătrâni,  Schitul Darvari, Bucureşti, care se apropie de suta de ani, despre care îi vorbisem şi se arătase interesat, sună prelung telefonul şi mă reîntorc puţin. O voce în telefon a sunat ca un trăsnet: ” Ziarul de Iaşi anunţă că Domnul Constantin Ostap a decedat !”

Am aflat ulterior şi cauza decesului: energic cum era, nu ţinuse seama de gerul de afară, nici că era purtător de inimă mare, plecase la cumpărături… şi se întâlnise cu Olga Rusu şi Ion Mitican, trecutologii şi prietenii noştri, pe care nu i-a mai putut evita, ducându-se după dânşii, acolo în veşnicie…

Asemenea veşti sunt năucitoare, fireşte, determină mari şi omeneşti dureri, ireparabile, răscolitoare de tot felul de amintiri, cu întrebările care ni se potrivesc…

Îl cunoscusem pe Constantin Ostap mai întâi din scrisorile adresate ziarului Flacăra Iaşului şi apoi la Monitorul, la Ziarul de Iaşi, unde în calitate de redactor îi citeam şi făceam publice articolele inginerului specialist în  energia electrică, mai târziu inginerului pensionar. Parcă îi văd scrisul, i-l recunoşteam de la distanţă, dactilografiat personal la maşina de scris după o metodologie care  dădea particularitate şi  personalitate scrisorilor. Tema? Probleme de larg interes, tipice, asemănătoare cu cele ale  lui Ion Mitican, Ionel Maftei, Mihai Caba  – Despre casa Teodorenilor, Despre Crucea lui Ferentz, Despre amplasarea statuii lui Mihai Viteazu, despre… Şi era insistent,  revenea asupra subiectului… cu argumente imbatabile…Gazetărie de profesionist!

Apoi am devenit cunoscuţi, colegi şi căutători de informaţii din arhive în rafturile Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”, Arhivele Statului, Muzeului Literaturii Române…, cot la cot cu aceeaşi,  Olga Rusu, Ion Mitican, Ionel Maftei… În pauze, rezumativ, că toţi în felul nostru eram nişte economi în drămuirea timpului dăruit nouă, ne împrumutam sau făceam schimb de cărţi, de idei…Cu inginerul Constantin Ostap discuţiile continuau şi după ce plecam către casă, în tramvai sau autobuz, nu excela în mărturisiri, dar i-am cunoscut şi apreciat scrierile, din ceea ce mi-a oferit cu deosebită afecţiune, cu prietenie, zicea şi simţeam eu: „Prietenului meu Ion N. Oprea cu plăcerea de a-l avea oaspete la Podu Roş, în acest început de An Nou, 2009, cu afecţiune, 3 ianuarie 2009”, îmi scria pe volumul care mi l-a dăruit „Povestiri despre Iaşi şi despre ieşeni”, Editura Vasiliana/98, 2008. Era  un mare admirator al autorilor N. A. Bogdan cu Monografia lui despre oraşul Iaşi, 1913, Aurel Leon şi rubrica lui „Cafeaua de dimineaţă” de la Monitorul de Iaşi, cartea „Tămâie şi otravă” a lui Al. O. Teodoreanu, şi-mi vorbea cu nesaţ despre ei şi cărţile ori articolele lor cu amănunte care îmi provocau interesul dar şi respectul pentru convorbitor şi adulaţii săi…

Era şi a fost un generos, dezinteresat. Când a fost publicată şi a doua  ediţie a Dicţionarului Busuioc despre scriitorii şi publiciştii ieşeni a fost primul care a scris şi s-a întrebat de ce lipseşte din lucrare Ion N. Oprea. Receptivi  la semnalizare, Nicolae Busuioc şi Fl. Busuioc, în Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, fără nici o intervenţie sau contribuţie personală a mea, l-a nominalizat şi pe Ion N. Oprea, p. 498. Altădată, la Casa Pogor, într-o adunare Junimea, tot el a solicitat cuprinderea mea printre membrii  acesteia. Cine se mai interesează astăzi de altul, când faci cerere şi ţi se nesocotesc  proiectele şi realizările?

Numai un om care are operă scrisă cu suflet şi o inimă mare poate fi un susţinător care promovează speranţele şi valorile celorlalţi. Şi Constantin Ostap şi-a clădit  o mare operă: prima monografie a Uzinei electrice şi a tramvaiului din Iaşi, în 1959, Istoria uzinei electrice, 1966, Iaşul şi lumina electrică, 1974, Din istoria utilizării curentului la Iaşi, 1979, Uzina de lumină, tot în 1979, volumele Parfum de Iaşi, 2002, Cronica de la Iaşi, 2003, Iaşul nu neaparat sentimental ( Iaşi,Vasiliana-98, 2004), Despre Iaşi – numai cu dragoste (Iaşi, Vasiliana-98, 2005), Povestiri despre Iaşi şi despre ieşeni (Iaşi, Vasiliana-98, 2008), coautor la volumele Cu Iaşii mână-n mână (I, 1996, a II-a, 1997, a III-a, 1999), Monografia transportului public de călători din municipiul Iaşi, 1998, Iaşii între legendă şi adevăr (Iaşi, Tehnopres, 2000), Primăria municipiului Iaşi (Iaşi, Tehnoptres, 2001), Istoricul monumentului Unirii de la 1600 din Iaşi (2006), Vechimea „soarelui electric” din România la Iaşi (2008), Trăitori şi trecători prin Târgu-Ieşului, vol. I-III, 2005-2008, dar şi o sumedenie de articole de istorie literară despre prezentul şi trecutul dulcelui târg care i-a fost Iaşul, în Dacia literară, Convorbiri literare, Cronica, Flacăra Iaşului, Opinia,  Evenimentul, Monitorul, Literatură şi artă, Chişinău, Magazin istoric, încât te întrebi, cum l-au lăsat colegii de condei fără să-i elibereze, măcar la plecare,  atestatul de membru titular al Uniunii Scriitorilor din România sau Republica Moldova, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România?

Îmi aduc aminte, în deschiderea pe care o avea Constantin Ostap pentru promovarea a ceea ce simţea că este  valoros şi cu perspective, el este prefaţatorul primei cărţi tipărite la Iaşi de Claudia Partole, născută în 1955, în Basarabia,  astăzi membră a USR şi a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii  Muzicienilor din Republica Moldova.

Revenind la ceea ce a scris inginerul, publicistul, istoricul literar, scriitorul şi jurnalistul Constantin Ostap „In memoria lui Ion Mitican”, „Prietenul  nostru trecutologul…” în volumul „Cu prieteni, despre prietenie” de Ion N. Oprea, editura Pim, Iaşi, 2012, p.357, citez: „…Datorită lui Ion Mitican  păstrez “tableta”  din 3 octombrie 1999 a lui Aurel Leon: „…Am pretenţia să fi creat  la Iaşi pofta de cercetare a hârtiilor vechi şi de a recrea  scene trecute. Astfel, pe o linie  s-a dezvoltat Ionel Maftei, pe altele Ion Mitican şi Ostap şi alţii. Ei au redactat în ultimul timp câte o carte despre Iaşul vechi…”. La care C. Ostap adăuga: « Îmi amintesc, cu nostalgie, despre cuvintele lui « bădia », deoarece le-am reprodus în volumul II, cu « Iaşii mână-n mână » (1997), prima colaborare « beletristică » cu Ion Mitican ». Cuvinte care se leagă într-un fel  de ceea ce avea să scrie Aurel Leon despre mine în Monitorul din 25 februarie 1994 şi reproduse ca motto la cartea mea « Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică cu cititorii », Editura TipoMoldova, 2005, p. 5, pe care le redau cu aproximaţie : « …Oamenii sunt bucuroşi să găsească un umăr pe care să plângă, simt nevoia compasiunii. Un astfel de umăr este cel al d-lui Ion N. Oprea, un temperament bun pentru pansament la rana sufletului… »

Scriind despre trecutologi multe s-au relatat şi despre munca şi opera lui Constantin Ostap, eu însă tot la generozitatea lui de moldovean mă opresc şi repet ceea ce îmi scria în cartea oferită mie cu autograf, despre Iaşul pe care l-au evocat sub acelaşi nume Ion Neculce, Th., Codrescu, V. A. Urechia, N. Iorga, Radu Rosetti, Gh. Ungureanu, E. Pavlescu, Gh. Ghibănescu, Ibrăileanu, Topîrceanu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, August Scriban, George Enescu, N.A Bogdan, Mihai Codreanu, dar şi Demostene Botez, ca şi Constantin Ostap, cel care timp de aproape  80 de ani, alungat de dincolo de Nistru aici s-a adăpostit, devenind ieşean, ca şi Ion Mitican, şi alături de doamna Olga Rusu au reeditat, în 1977, Monografia din 1913 a lui N A Bogdan, Oraşul Iaşi, bucurându-se şi de satisfacţia celor care în 1980 scriau primul volum din Istoria Oraşului Iaşi. Apoi  cele nouă volume intitulate « Documente privitoare la Istoria oraşului Iaşi » de către profesorul univ. dr.  Ioan Caproşu, care tot aşa Iaşul îl numeşte, citind fiecare cînd avea posibilitate,  « Cafeaua de dimineaţa » a lui Aurel Leon din Monitorul, Olga Rusu, Constantin Ostap şi alţii lucrând şi definitivând niciodată terminata Monografie a Cimitirului Eternitatea Iaşi care i-a primit şi îi găzduieşte cu aceeaşi generozitate moldovenească, pe toţi…

« Dragi elevi, a murit  Topîrceanu,  »  a auzit elev fiind  Ostap Constantin…

« INO, s-a pierdut Constantin Ostap, m-a anunţat  doamna prof.A. D…

A trecut de atunci, iată, mai bine de o jumătate de an. Nu vi se pare Iaşul, Iaşul nostru mai sărac, mai diminuat în relatarea informaţiilor despre trecutul şi prezentul lui viguros ?

“…Puţini muritori cunosc satisfacţia unui « şoarece de arhivă, scria el, atunci când, din pură întâmplare descoperă un document care răspunde  unei întrebări puse cu ani în urmă… », aşa cum am găsit şi eu anumite amănunte în ceea ce ne-a lăsat Constantin Ostap : « Am fost în casa Teodorenilor »… (Opinia, 20 octombie 1990), « Flori peste profesorul nostru – doctorul docent Dimitrie I. Mangeron… (Opinia, 20 noiembrie 1990), « Savantul visător – profesorul docent Dimitrie I. Mangeron »… (Literatura şi arta, Chişinău, 21 ianuarie 1993), « Iaşul este un focar de cultură, dialog cu prof. univ. Solomon Marcus »… (Opinia, 16 iunie 1990), « Cimitirele… şi calculatorul »… (Opinia, 22  septembrie 1994), « Cimitirul Eternitatea »… şi multe altele…

Da, la vârsta sa, Constantin Ostap, întotdeauna bine informat, comunica şi prin calculator, cu indicativul Costel şi Olimpia Ostap…

Oare, de ce nu ne mai scrie ? Pentru noi, trecutologii, Constantin Ostap nu se manifesta  niciodată că ar fi prea ocupat, deşi nu l-am văzut vreodată odihnindu-se…

În cele din urmă, se constată, mai ales dacă ai inima mare şi neîncăpătoare, oboseala primează. Odihniţi-vă în pacea pe care aţi iubit-o şi venerat-o în publicistica practicată până în ultima clipă şi căreia v-aţi devotat. Rămâneţi pentru ieşenii dumneavoastră dragi şi pentru toţi cei pe care i-aţi cunoscut, cel mai iubit  Maestru al scrisului românesc . O amintire pioasa a noastră pentru totdeauna !