Manuc Bei (la naștere, Emanuel Martirosi Mârzaian) s-a născut în anul 1769, în târgul Rusciuk, Imperiul Otoman (astăzi, orașul Ruse, regiunea cu același nume, Bulgaria). A murit la 20 iunie 1817, în târgul Hâncești, gubernia Basarabia, Imperiul Rus (în prezent, oraș în raionul omonim, Republica Moldova), fiind înmormântat la Biserica Armenească din Chișinău. A fost un cunoscut negustor, spion, diplomat și om de stat de origine armeană, unul din cei mai bogați oameni din Europa. A fost căsătorit de două ori și a avut doi fii și patru fiice. A primit rangurile boierești de serdar (1802) și paharnic (1803) al Țării Românești, mare dragoman al Porții (1807) și bei (prinț) al Moldovei (1808). A construit hanul din București care îi poartă numele (1806-1808). În timpul Războiului Ruso-Turc (1806-1812), a fost mediator între Armata Imperială Rusă și garnizoana otomană rebelă din Giurgiu (1809). A luat parte la negocierile pentru elaborarea Tratatului de la București dintre Imperiul Rus și cel Otoman, desfășurate la hanul său (1812), pentru care a primit medalia și titlul de cavaler al Ordinului „Sfântul Vladimir” al Imperiului Rus.

Victoria Botnaru s-a născut la 5 mai 2004, în satul Logănești, raionul Hâncești, Republica Moldova. Este necăsătorită și nu are copii. A absolvit Centrul de Excelență în Economie și Finanțe din Chișinău. Este ghid al Complexului istorico-arhitectural Manuc Bei din orașul Hâncești, raionul cu același nume (din anul 2023).

Despre conacul și viața lui Manuc Bei, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 28 iunie 2024, la fosta reședință a acestuia.

– Vorbiți, vă rog, despre trecutul palatului.

– Istoria complexului începe în anul 1815, când renumitul Manuc Bei a venit aici și a cumpărat, cu 300.000 de ruble de aur, o moșie de zece hectare de la boierul de origine greacă Ioniță Iamandi. Pe atunci, singurul edificiu de la curte era casa acestuia, care datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când el cumpărase moșia Hâncești de la Alexandru Mavrocordat, domnitorul Moldovei. Odinioară, pe acoperișul palatului era o piscină; când apa murdară era curățată, ea curgea prin țevi într-o fântână și se revărsa în iazul din parcul târgului.

– Ce puteți spune despre personalitatea lui Manuc Bei?

– Pe numele său adevărat Emanuel Mârzaian Martirosi, a fost fiul negustorului de grâne Martiros Mârzaian, originar din regiunea Araratului. Și-a petrecut copilăria, timp de 12 ani, la casa părintească din Rusciuk, după care a fost trimis la Iași pentru a învăța meseria de negustor. A fost căsătorit de două ori; după moartea primei soții, și-a refăcut viața alături de Mariam, care i-a dăruit șase copii. La moartea timpurie a tatălui său, a fost nevoit să-i preia, la o vârstă fragedă, afacerile, pe care le-a extins din sudul Dunării până la Constantinopol și Țara Românească, devenind cel mai bogat negustor din Peninsula Balcanică. După ce a primit diverse ranguri boierești, în 1803 domnitorul Constantin Ipsilanti i-a încredințat administrarea ocnelor saline. În timpul Războiului Ruso-Turc, încheiat prin tratatul de pace semnat la hanul său din București, s-a implicat în cele mai confidențiale discuții alături de importanți comandanți militari ruși, ajungând să presteze și servicii secrete pentru aceștia. Întrucât nu există moștenitori ai lui, în prezent hanul are alți proprietari, iar în el se găsește un restaurant și un muzeu. În 1815, Manuc a primit, împreună cu familia sa, cetățenia rusă și a cumpărat moșia de aici, dar, după numai doi ani, a murit într-un accident de călărie la casa lui, la numai 48 de ani.

– Ce s-a întâmplat cu averea sa și care este povestea palatului?

– Moșia și afacerile lui Manuc Bei au fost preluate de fiul său cel mai mare, Ioan Murat, care le-a dezvoltat și, odată cu ele, și întreg ținutul Hâncești. El a deschis, aici, prima bibliotecă, cea dintâi școală primară pentru băieți, o vinărie, o fabrică de cărămizi și alta de spirt. Pe moșia sa, a construit, între 1857 și 1859, casa vechilului sau a servitoarelor, aflată lângă Casa Iamandi, iar, în 1859, a început să înalțe, după planurile arhitectului Alexandru Bernardazzi, palatul princiar, finalizat, în 1861, de fiul său Grigore. Biserica armenească din oraș, ridicată pe timpul lui Manuc Bei, a fost reparată, în 1871, de Ioan Murat, care a amenajat, lângă ea, și un cimitir. În 1881, el a zidit castelul de vânătoare și turnul de veghe, lucrările fiind terminate tot de fiul lui. În 1935, ultima moștenitoare a plecat în Italia pentru a se căsători, abandonând moșia. În 1940, palatul a fost incendiat, iar, în 1944, în timpul operațiunii Iași – Chișinău, acesta a fost aruncat în aer – în special, partea de nord. În 1950, arhitectul Robert Kurț a efectuat o reparație capitală în stil sovietic a edificiului, ucigând orice urmă de frumusețe. Între 1956 și 1965, palatul a găzduit o școală pentru mecanizatori, iar, din 1965 până în 1989, aici a funcționat un colegiu de construcții. Din cauza stării avansate de degradare a tavanului și a pereților, acesta a fost mutat pe teritoriul fostei biserici armenești, care, în timpul războiului, fusese transformată în depozit de cereale, iar, în anii 1960, a fost demolată. Din 1975, castelul de vânătoare a adăpostit peste 20.000 de exponate din zonă, pentru ca, în 1979, acolo să fie inaugurat Muzeul de Istorie și Etnografie al ținutului Hâncești. Din cauza stării precare a edificiului, muzeul a fost mutat, în 2018, în Casa Iamandi, unde poate fi vizitat astăzi. Palatul a fost restaurat între 2013 și 2016, iar, în 2017, a fost deschis oficial circuitului turistic. Ioan Murat construise pentru pentru fiica sa Ecaterina, la Odesa, un palat care era o copie a celui din Hâncești, așa că, la restaurare, s-a ținut cont de estetica celui de acolo. Clădirea de la Odesa găzduiește, astăzi, o școală privată pentru copiii de elită. Edificiul nostru este complet restaurat, iar mobilierul a fost comandat la o fabrică din Italia, în stil baroc italian; nu s-a mai păstrat decât podeaua de la demisol, care datează din acea perioadă. Imobilul era încălzit printr-o rețea de fumuri ce lega, prin pereți, cazangeria de la subsol, aflată la opt metri adâncime, cu fiecare cameră. La partea superioară a holului de la parter, pot fi văzute mai multe basoreliefuri, preluate din palatul de la Odesa, reprezentând membri ai familiei lui Manuc Bei. Parterul era destinat mai mult oaspeților, pe când etajul întâi era mai intim, înălțimea tuturor camerelor fiind de șase metri.

– Ce destinație aveau celelalte încăperi?

– Holul de intrare fusese o sală de întâlniri oficiale, în care erau primiți partenerii de afaceri; contractele nu erau semnate pe hârtie, ci încheiate prin garanții verbale și simple strângeri de mână. Tot aici, se găsește sala de muzică, ce avea, deasupra ușii, un balcon unde se intra pe o scară din lemn, pe care urcau artiștii ce ofereau diverse reprezentații. Această încăpere, având, în epocă, două uși mari, era cea mai frumoasă sală a palatului, oferind un aspect liniștitor; oglinzile dădeau senzația de mărire a spațiului, iar, pe scările din marmură, erau amplasate statuete masculine și un havuz. Urmează sala de degustare a vinurilor, cu rol de promovare a acestora, în vederea comercializării ulterioare. Pe vremuri, printr-o trapă din podea, acoperită de covoare, de care știau doar membrii familiei și servitorii, se intra într-o anexă a unui beci. În continuare, se află biblioteca, alcătuită, pe atunci, din peste 2.500 de volume în diverse limbi, din domeniile economic, financiar și multe altele. La numai 25 de ani, Manuc Bei cunoștea, la perfecție, 12 limbi și era firesc să aibă și o bibliotecă. În 1935, înainte de plecarea ultimei moștenitoare, aceasta i-a găzduit pe Regele Carol al II-lea și pe fiul său Mihai, cărora le-a oferit o parte dintre cărțile ei, care se găsesc, astăzi, la Academia de Studii Economice din București. Restul au fost transportate la Moscova, Sankt Petersburg și în Armenia, astfel că, aici, nu s-a mai păstrat niciun titlu. Ușa următoare ducea spre o grădină de iarnă, care era acoperită cu o boltă din sticlă și păstra vegetație în tot timpul anului. Până în 1935, în acest loc a existat o scară din lemn, care făcea legătura între subsol și piscina de pe acoperiș. La etajul al doilea, poate fi vizitat biroul lui Ioan Murat, unde era ținută evidența contabilității și păstrată arhiva. De aici, se intra în dormitorul adulților, în care copiii nu aveau voie, ci doar maturii și servitoarele ce făceau curățenie. Dormitoarele copiilor, de care aveau grijă persoane calificate în domeniile educației și psihologiei, erau amplasate la celălalt capăt al palatului. Urmează sufrageria, ale cărei căi de acces se intersectau într-un punct comun și, apoi, se ramificau. Alimentele erau păstrate în subsol, la o adâncime de opt metri, unde gheața era adusă, iarna, de la iazul din Hâncești. Servitoarele pregăteau mâncarea în casa vechilului, după care o transportau prin tunele și o aduceau, din timp, pe scara neagră până aici; ele nu trebuia să fie văzute de nimeni, pentru că tunelele erau secrete. În continuare, este rândul unei săli de relaxare pentru bărbați, unde aceștia discutau sau luau parte la diverse jocuri. Femeile nu aveau acces aici; ele croșetau, țeseau covoare sau prestau alte activități în Casa Iamandi. Urmează sala de banchete, în care aveau loc, în fiecare an, două-trei baluri și unde se găsea, ca și în camera precedentă, o galerie de artă. Aici, se afla și tronul din cristal al lui Ioan Murat – unul din cele două existente, pe atunci, în întreaga lume. Ieșirea se face pe scara principală ce duce la demisol, care, în epocă, era subsolul. Pe aici, aveau acces numai membrii familiei și oaspeții, nu și servitorii. La subsol, se găseau cazangeria, baia turcească și o cazemată sau o mică pușcărie, având pereții de un metru grosime. Toate clădirile erau unite prin tunele subterane înalte de doi metri și late de un metru, ce serveau ca refugii și căi de evacuare în caz de pericol; acestea duceau și în afara moșiei, până la biserica armenească, la iaz și în afara localității. Printr-un astfel de tunel, se ajunge în beciul Casei Iamandi, care, ca și scările din stejar, are o vechime de peste 200 de ani, unde erau păstrate 50 de tone de vin. Pe timpuri, ușa era camuflată sub forma unui butoi imens, pe care doar membrii familiei îl puteau da la o parte pentru a se evacua în caz de pericol.

Florin Bălănescu