Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 12 iun.2014
Editor: Ion Istrate, 12 iun.2014

CORNELIU VĂLEANU – PENSIONARIADA  –  LA  75 DE ANI

Petrecerea timpului liber într-un mod plăcut de către persoanele de vârsta a treia este o preocupare şi a Centrului Cultural Multifuncţional Iaşi, care, în parteneriat cu alţi asociaţi, a organizat şi desfăşurat joi 12 iunie 2014, într-un spaţiu bine funcţional din zona Gara Mare, Iaşi, marele magazin alimentar Billa şi a unei subfiliale a Bibliotecii judeţene Gh. Asachi, o manifestare culturală de un fel deosebit: Lansarea cărţii Pensionariada de Corneliu Văleanu, profesor, prilejuită de împlinirea a 75 de ani de viaţă ai autorului.

Desfăşurată într-un cadru mai mult decât festiv – din care nu a lipsit partea artistică şi de protocol – manifestarea a plăcut numeroşilor participanţi, nu numai persoane vârstnice.

             Da, Corneliu Văleanu, profesor de limba şi literatura română, născut la Cordeni, Olteneşti-Huşi, astăzi pensionar în Iaşi, a sărbătorit de curând împlinirea frumoasei vârste de 75 de ani, prilej cu care, am aflat de la el, dar şi de la Vasile Larco, un vestit folositor al versurilor puse în epigrame mai ales, Corneliu a devenit iscălitorul celui de-al patrulea volum de producţie literară intitulat fericit Pensionariada, prefaţat de epigramist, intitulat aşa  pentru că despre viaţa acestor fiinţe mâncătoare din bugetul mic al României, smulg  o pâine mereu tot mai împuţinată, o spun eu, prietenul celui care ne cunoaştem traiul şi modul cum ne consumăm zilnic mălaiul.

Ne cunoaştem încă de prin 1962 când la ziarul Rulmentul de la Bârlad, dar şi în presa centrală, Scânteia tineretului, Sportul popular, iar mai târziu în Viaţa studenţească, Agricultura socialistă, Flacăra Iaşului şi acum Ziarul de Iaşi, revistele Academia bârlădeană, Elanul, Lohanul şi nu numai, autorul Pensionariadei colabora şi în unele din ele mai publică şi astăzi articole şi versuri diverse.

În 2005 în volumul Cvinariile, cu flori sau numai petale, replică la rubaiatele lui Omar Khayyam, sau Urzicatele din 2009, călător şi el prin Iaşii străvechi – cum era prezentat Corneliu de un fost coleg, mare exeget, Fănuş Băileşteanu, căruia îi păstrează şi cinsteşte memoria, aprecia că împrumutând câte ceva din Mihai Codreanu, Păstorel Teodoreanu, George Lesnea, Horia Zilieru, Ioanid Romanescu, G. Tutoveanu, G. Nedelea ori Alexandru Tacu-Zeletin, Corneliu îşi sporea substanţial tema cântecului de odinioară.

Cel de-al treilea volum din creaţia poetică a lui Corneliu Văleanu poartă numele – ne aducem aminte, cu o prezentare de Ion N. Oprea – Sub zodia Euterpei, ducâdu-ne cu gândul la mitologia greacă, unde, acest personaj al desfătărilor alese şi a poeziei lirice, mare iubitoare de cultură, ne invită la muzică şi muncă. Cartea, Sub zodia Euterpei, cu îndemnul meu din prefaţă, „Cântă Euterpe, cântă!”, promovând versul clasic, cu vechime – cvinarii, rondelul, fabula şi epigrama, cu păstrarea cadenţei muzicale, date de rimă şi ritm, înmagazinate mintal şi ieşite în lume ca dintr-un flaut fermecat, cum scriam, marca altă ocazie specială, prilejuită atunci că în ziua de 16 iunie 2012 Corneliu împlinea vârsta de 73 de ani, muza muzicii şi versului lui chemându-ne la sărbătoarea venerabilului şi a creaţiei sale. Eveniment fericit şi bine împlinit şi pentru că Anul 2012, după câte se ştie, fusese declarat Anul european al îmbătrânirii active şi solidarităţii dintre generaţii.

Despre Corneliu Văleanu am mai vorbit şi când a împlinit 70 de ani, urându-i şi atunci, în eseuri publicate în presă şi în cărţile mele, succese, potrivit obiceiului prietenesc.

Cartea de faţă, PENSIONARIADA, spune Vasile Larco, conţine douăzeci de bucăţi literare, eu nu am găsit decât 17 nominalizate în cuprinsul editorial, şi „poate reprezenta un roman, autorul şi cei apropiaţi dumnealui fiind personajele principale”, „un document istoric pentru perioada postbelică şi postrevoluţionară de la noi”, aserţiune îndreptăţită dacă ţinem seama ce spunea ca adevăr altcineva: “şi aforismul este un roman – pentru cel care ştie şi reuşeşte să îl citească şi înţeleagă corect – din care a fost eliminată epica!”

Scriitorul Corneliu Văleanu, epigramist, membru al Uniunii Epigramiştilor din România, nu numai că are harul şi foloseşte cu succes epica naraţiunilor sale, dar cum corect observă şi semnalează Vasile Larco, prefaţatorul la Pensionariada, “are un ascuţit simţ de observaţie, o înclinare-aplecare către satiră şi umor”, el „şfichiuieşte prin întâmplările trăite” „sau păţanii imaginare, metehne omeneşti în scopul, de ce nu, al îndreptării lor”. Şi, drept exemplu de reuşită a criticii sale epigramistice ne este servită întâmplarea din chiar primul capitol Pensionariada, unde autorul ridicându-se împotriva faptului „că pensionarului de la noi nu i se asigură de către „cei de sus” pensie corespunzătoare unui trai decent”, scrie:

            În proză, Corneliu Văleanu este şi rămâne acelaşi caustic, neiertător „faţă de lipsa de judecată şi de chibzuinţă în acţiuni, scoase în evidenţă în bucata „Cum a fost salvat un motănel”, în care, pentru a fi salvată o felină cocoţată pe un turn de 45 metri înălţime, s-a utilizat de către pompierii militari un elicopter. În „Minciuna salvatoare”, altă întâmplare, petrecută la un hotel pe litoralul Mării Negre, unde pentru o cameră „atenţia” în bani nu are succes, autorul face dovada că ceea ce are succes este minciuna, prefaţatorul recomandându-ne şi alte lecturi din Pensionariada – „O singură vară am iubit”, „Gâlceava”, „Pustnicul Pandele”, „Cum am devenit multipartidist”, bucăţile „Tălângă”, „Confesiunea bunicului”, ultima un loc unde, după expresia  prefaţatorului, împrumutată fericit din ceea ce este “Tălângă”, autorul „şi-a deschis lacătul vieţii şi al sufletului”, povestindu-şi propria viaţă.

Este evidenţiată, pe bună dreptate, munca şi reuşitele autorului în prezentarea detaliilor, ceea ce înseamnă documentarea în amănunt pentru susţinerea  subiectelor, acţiunile desfăşurându-se în puncte care înseamnă multă aglomerare, La Cocoşul Nebun, unde stă la sfat cu amicul Stănică, priceput în ale campaniilor electorale, la bodega Paharul plin, unde în prezenţa lui Costicuţă, profesorul, „cu faţă rotundă, cu ochi negri ca de tăciune deasupra cărora nişte sprâncene stufoase se ridicau spre frunte, un păr grizonat ce-i cădea peste gulerul bluzei de vară”, discută despre inginerul de la ceapeul  din satul Gloduri, devenit specialistul unei asociaţii agricole a unui izraelian care a arendat vreo 500 hectare de pământ de la ţăranii locului, să-i aducă performanţă în producţie, cunoscut şi cu numele de 2,02, poreclă dată lui după înălţimea pe care o are, „om înalt cu un cap faţă de profesor, „o faţă arsă de vânt, ochi albaştri, iar pe cap mereu cu o pălărie de vară”, încercând să afle ceva important care până la urmă se concretizează în ceea ce se cheamă „Cum s-a reluat hora tradiţională”, din iniţiativa preotului Stasuc, văduv, devenit principalul personaj care onorează femeile din sat, jucându-le la mijloc, la hora satului, cu strigături care distrează babele şi moşnegii de pe margine.

Ca să-şi servească vecinele, pe doamnele Catrinel, Cocuţa, Ţuţi sau Fufi, Manolache recomandat scurt Minache, cunoscut mai în tot oraşul, pensionar, nu de drept, ci anticipat, singur pentru că soţia, mai tânără, ieşită din şomaj, şi neangajată de nimeni, i-a plecat în Italia, unde face menaj la o familie de bătrâni, devine un bun cunoscător nu numai a ceea ce se numesc promoţiile în magazinele Iaşului, dar şi trebuinţele doamnelor, pe care, el, om care nu are alte preocupări, le serveşte, fără complicaţii de altă natură, că dacă-i vine nevasta şi află că a stat cu Fufi la film, la televizor, după ce i-a dus şi lăsat obiectul cumpărat, pentru care, drept recompensă,  a fost strâns în braţe şi servit cu vişinată şi o ceaşcă de cafea, iese altceva, aşa, vorba lui Minache din „Ah, promoţiile!…”,  mai bine, cu reverenţa,  „Cu plăcere, Doamnă, fiindcă v-am putut servi”, sau „Sărut mâna, doamnă Fufi” şi… uşa!

Revin şi subliniez, ca să aflăm amănuntul „Cum a fost salvat un motănel”, autorul s-a documentat în totul asupra a ceea ce sunt obiectele necesare în escaladările profesionale ale pompierilor: scara modulară, centura de siguranţă, bocanci cu talpă aderentă, casca de protecţie, masca de gaze, coarda sau frânghia ajutătoare… Tot aşa, în cazul povestioarei „Ignatiana”, în satul Porceni, unde este pe cale să se aplice Directiva UE cu privire la sacrificarea  porcului de Crăciun pe plaiul românesc, discuţia se poartă între personaje ale căror nume,  toate, fac parte din aceeaşi familie: Porcaru, Porcoiu, Aporcăriţei, Ascroafei, Godacu, Râmătoru, Sfârlă, Vier, Şunculiţă, Mistreţu, Guiţă, Casapu… Parcă am fi la o lecţie despre „Nume şi porecle” de Stelian Dumistrăcel, de la Universitate, discutând „Catagrafiile Visteriei Moldovei” (1820-1845), operă a istoricilor şi filologilor  ieşeni, studii complexe de istorie asupra proprietăţii în epoca respectivă, cu proiecţii de sociologie, demografie şi de lingvistică, ale iniţiatorului şi coordonatorului proiectului, prof. Mircea Ciubotaru, recent sărbătorit la împlinirea vârstei de 70 de ani.

Despre „Pustnicul Pandele”, publicată nu  în revista Singurătate, cum scrie în prefaţă Vasile Larco, ci în volumul colectiv de autori – o antologie a membrilor cenaclului literar la distanţă – care cu acelaşi nume, sub semnătura Ion N. Oprea, a apărut la Editura PIM, Iaşi, 2013, relatând soarta tristă a unui prizonier din al doilea  război  mondial, care, revenit acasă, îşi găseşte nevasta măritată, el ducându-şi traiul de pustnic, într-altă parte.    De asemenea, nuvela  „O singură vară a iubit” (nu „am:), despre sfârşitul tragic al unei tinere şi suferinţa iubitului ei, este parte a altui volum colectiv, al cincilea, „Darul vieţii: Dragostea”, de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2014, serie antologică de proză scurtă, reprezentând, după cum spune ing. Martha Eşanu în postfaţa la temă,  „buchetul” care înmagazinează scrieri pe teme anterior propuse de coordonator, agreate şi de Corneliu Văleanu ale cărui scrieri se regăsesc între coperţile volumelor cenaclu, din care redau versurile:

Elegie pentru Dora

             Subliniind, ca şi Vasile Larco, prezent tot mai mult în publicistica actuală, prin această nouă apariţie editorială, Pensionariada, scriitorul Corneliu Văleanu urcă încă o treaptă pe scara valorilor literare,  proza lui evidenţiind-i calităţile, cu recomandarea mea: atenţie la licenţa cuvintelor, adesea aducătoare de afluenţă a cititorilor şi chiar de mari premii literare, dar riscantă faţă de  iubitorii lui Mihai Eminescu sau Mihail Sadoveanu, mari preţuitori ai limbii române.

Dar să conchidem: La 75 de ani de viaţă şi la cea de-a patra carte dăruită nouă, „Carte frumoasă cinste cui te-a scris”, şi la lansarea căreia participăm, adăugăm: La mulţi ani, prietene!