Corola creației lui Teodor Epure înălțându-se de „Pe câmpia versului”

Primit pentru publicare: 12 Apr. 2019
Prefața la cartea de poezii ,,Pe câmpia versului ”, autor Teodor Epure, Ed. Arena Cărții, Botoșani – 2019
Autor: Dorina RODU, redactor șef, Revista Luceafărul
Publicat: 12 Apr. 2019
© Dorina Rodu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Înțelepciunea creativă și noblețea nativă a profesorului și scriitorului Teodor Epure este cunoscută deja de oamenii care îi înțeleg și-i admiră activitatea neîncetată din domeniul literar, domnia sa publicând numeroase poezii în revistele: Vorniceneanul (la această revistă fiind cofondator și redactor-șef din 2006 și până în prezent) și în Luceafărul (Botoșani). Profesorul T. Epure este autorul unor cărți de o însemnătate aparte, precum: Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni – vol. creat în colaborare cu Mihaela – Dorina Barbacaru, apărut la Editura Agata, Botoșani, în anul 2008; Stejarii din Dumbrava Înaltă (memorialistică) – vol. apărut la Editura Agata în anul 2014; Secvențe din istoria școlii vornicenene – volum apărut la Editura Agata, Botoșani, în anul 2017; dar și 2 volume de poezii: Frământări (2014) și Pe-un covor de vise (2017), apărute la Editura Agata.

Poetul Teodor Epure, în volumul Pe câmpia versului (apărut la Editura Arena Cărții, a.c.), îmbină armonios poezia clasică cu cea modernă, nealterând esența și nici profunzimea versurilor decorate cu simboluri și motive care, în unele cazuri, amplifică taina de dincolo de vers, iar în altele simplificând-o. În zilele noastre puțini sunt acei poeți, scriitori în general, care dau dovadă de o dragoste și un devotament aparte față de tot ceea ce înseamnă românism, față de plaiurile natale, de limba română și față de rădăcinile ancestrale ale neamului. Unul dintre aceștia este profesorul Teodor Epure care acordă o mare parte din versuri omagierii esenței a ceea ce ne constituie, ne descrie pe noi ca români, elogiilor unor personalități însemnate, dar și legăturii românului cu plaiul natal, astfel avem poezii precum Limba noastră românească, Destinul lui Horea, Satul natal, Umbra lui Bogdan Vodă, Cetatea Neamțului, La Agapia ș.a.

În poezia Limba noastră românească autorul elogiază limba română care este actul său „de naștere” şi el este „fiinţă sub măslinul ei / care de două mii de ani rodeşte.” – o onoare pe care autorul o surprinde chiar în primele versuri ale poeziei. Aici întâlnim și motivul măslinului, care, din cele mai vechi timpuri, simbolizează pacea, acest arbore „mai simbolizează purificarea, fecunditatea, puterea, victoria și răsplata” [1] descriind veșnicia și măreția limbii române (în care până și stelele își scutură umerii), de o frumusețe înfricoșătoare, poetul folosește și simbolul cerbului care, de cele mai multe ori, este asemănat cu arborele vieții, simbolizând și renașterea: „În ea cerbii îşi sapă / singuri fântâni, / în ea se coc amfore înalte / şi pline cu miere / strânse din toate florile, / în ea stelele îşi scutură umerii / iar paşii lumii / se topesc uimiţi de şoaptele / ce se prăvălesc/ în râuri”; pe lângă faptul că poetul descrie într-un mod evlavios limba noastră maternă pentru care și-a „crescut copiii, / pentru ea plantele răsar pe câmpii / unde s-aud cântece de ciocârlii / pentru ea au luptat bieţii părinţi / să fim ca fraţii, uniţi…”, în versurile finale ne reamintește că aveam, totuși, o datorie față de această stea românească: „Datoria noastră e: / s-o împodobim, s-o slăvim / c-a fost de bâlbâiţi stâlcită / şi-a rezistat mult timp rănită.”. Poetul Teodor Epure, prin versurile domniei sale, a reușit nu doar să evidențieze într-un mod elegant și intuitiv comuniunea omului, de fapt, a țăranului cu pământul, cu munca depusă pe câmp, ci a ridicat această simbioză, aș putea spune fără să greșesc, la rang de artă, unind spațiul nesfârșitului terestru cu cel al nesfârșitului celest, universal. Astfel, în poezia Cu bunicul în câmpie, sunt prezente simboluri precum: clopotul, fiind un simbol al vestirilor solemne și în același timp, reprezentând o măsură a timpului care creează și susține o legătură emoțională cu sacrul, dar și câmpia, care simbolizează nesfârșitul terestru, spațiul, „ea poate să reprezinte spațiul ideal în care pot locui oameni” [2], să ne aducem puțin aminte de Câmpiile Elizee, unde, în mitologia greco-romană, morții se duceau să guste din bucuriile veșniciei, așadar câmpiile simbolizează un Paradis pământean în care intră cei drepți după moarte, ele fiind în antiteză cu infernul și în opoziție cu munții care este destinat personajelor divine. Aceste două simboluri (câmpia și clopotul), sunt prezente chiar în primul vers din poezie: „Ca un clopot vine din câmpia nesfârșită / O mierlă ascunsă în iarba adormită, / Mă vestește c-au pocnit venele pelinului, / Iar soarele a schimbat culoarea grâului.”, în această primă strofă poetul îmbină armonios și lădabil nesfârșitul terestru – dat, nu doar de simbolul câmpiei, ci și de motivul ierbii, deși adormită, simbolizează continua renaștere – cu nesfârșitul celest, aici fiind prezent și simbolul soarelui care prin lumina și căldura sa coace grâul. În următoarea strofă pământul reavăn „respiră din toată ființa” și este „brăzdat cu dorul, gândul și cu știința”, acest dor poate defini trăirile profunde și răvășitoare, nu doar ale poetului, ci prin vocea eului liric desemnează frământările sătenilor, în cazul de față, de ce nu, a vornicenenilor, cu care poetul a interacționat. Tot în această poezie se regăsește și simbolul fântânii, un alt motiv al Paradisului terestru, dar fiind un spațiu de captare al izvoarelor, fântâna, simbolizează și sensurile căutărilor profunde, cunoașterea, iar în unele cazuri cel care sapă o fântână dobândește mântuirea sufletului; aici, bunicul „a săpat fântâni cu îndârjire / Să fie pentru ai noștri plecați – pomenire, / A săpat fântâni zi și noapte neliniștit, / Căutând izvor cu apă dulce neprihănit.”, acest motiv care se repetă ar putea simboliza, printre altele, perpetuarea neamului, creația eternă, inepuizabilă, de altfel ca în cazul lui Manole din balada populară „Monastirea Argeșului”.

Profesorul și scriitorul Teodor Epure, care a format și a șlefuit generații întregi de elevi, continuă să șlefuiască cuvântul, neuitându-și rădăcinile strămoșești, ascultând și înțelegând durerile, neliniștile, ajunsurile și neajunsurile sufletului țărănesc, astfel reușind de a da un sens aparte, frumos și de la sine grăitor, simbiozei dintre materie și spirit, dintre țăran / pământ și planul superior / nepământesc, astfel creațiile sale literare fiind dovada de neclintit a intelectului, intuitiv sau mai puțin intuitiv, al țăranului român. „Cred că nimic nu e mai frumos şi mai grăitor în viaţa de zi cu zi a unui om decât felul în care, mărturisit sau nu, îşi manifestă apartenenţa în rădăcinele sale-înţelegând prin rădăcini – casa, familia şi munca, satul şi generaţia spirituală -. De aceea, cunoscându-mi rădăcinile trăind şi muncind o viaţă întreagă în sat am fost într-o perpetuă şi neliniştită stare de a descoperi viaţa interioară a sufletului ţărănesc, să pătrund în adâncimi în lumina unde n-a pătruns încă.” [3] Nu doar veșnicia s-a născut la sat, ci și arta frumosului, arta intelectului intuitiv a seminției neamului românesc, dovadă fiind corola creației literare a poetul Teodor Epure.

Note:
[1] Dicționar de Motive și Simboluri Literare, pg. 93;
[2] Ibidem, pg. 35;
[3] Teodor, Epure: Cuvânt înainte, la vol. „Pe câmpia versului”.