Cristina Maxim BîGU
demult
când nu mai văd nici umbră de amiază,
plâng ochi sub coasta unei zile seci.
cu buza mea eu rotunjesc secretul
unor lumini cu slove și muzici intrinseci.
stau rezemat de creasta unei zile încheiate.
cât e de-naltă și cât e de sonoră!
mai văd și-acuma sprânceana unei nopți regale.
cât de stăpân ea este și cât de coloră!
m-agăț de brațul unor umbre negre,
au fost și albe au fost și chiar absente,
sunt umbre ale vieții prea agreste
cu fruntea ei,cu șoapte inerente.
mă prind de tot, mă prind și de nimic.
dar zborul este încă înălțător!
respir celule de morfeme
să nu mă pierd în file corifeic.
Similare