Cristina Maxim BÂGU: demult

Cristina Maxim BîGU

demult

când nu mai văd nici umbră de amiază,

plâng ochi sub coasta unei zile seci.

cu buza mea eu rotunjesc secretul

unor lumini cu slove și muzici intrinseci.

stau rezemat de creasta unei zile încheiate.

cât e de-naltă și cât e de sonoră!

mai văd și-acuma sprânceana unei nopți regale.

cât de stăpân ea este și cât de coloră!

m-agăț de brațul unor umbre negre,

au fost și albe au fost și chiar absente,

sunt umbre ale vieții prea agreste

cu fruntea ei,cu șoapte inerente.

mă prind de tot, mă prind și de nimic.

dar zborul este încă înălțător!

respir celule de morfeme

să nu mă pierd în file corifeic.