Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CRISTINA MAXIM, POETA POŞTAŞ DE SENTIMENTE VII

Primit pentru publicare: 06 ian. 2017
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul
Publicat: 06 ian. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

CRISTINA MAXIM, POETA POŞTAŞ DE SENTIMENTE VII

O carte de poezie intitulată „Identitate” (Editura „Agata”, Botoşani, 2015), care să aibă şi calitatea de a fi un volum de debut, este un act de curaj. În general, poeţii îşi ascund „gesturile” şi „gândurile” după perdeaua de ceaţă a anonimatului sau se întrupează într-un personaj consacrat, lăsând cititorul să descopere cine „rătăceşte” dincolo de vocea autorului. Când spun „rătăceşte”  nu duc sensul neapărat către  o zonă negativă, mă gândesc la o evadare din chingile realului urmată de o cufundare în creaţie, adică în imaginar. Cristina Maxim nu  abandonează măştile, lasă însă  orgoliile pentru alte timpuri şi se  povesteşte lumii prin celebrităţi ce locuiesc în frunze aşezate ca într-un ierbar personal: „Pe trotuare din oraş / Atent şi des am mers / Şi am minţit că sunt poştaş/ Când frunze am cules. // – Ce frunze doar / Tu omule culegi? / Un om întreabă iar, / – Nu ştii s-alegi? // Nu caut frunze – / Minţii eu. / Ci caut vers chiar şi meduze / Din marea vie de poeţi iar eu / M-am acoperit cu frunze. // O frunză e din Eminescu / Iar celelalte din poeţi / Ce laolaltă făceau versuri / Ca să divulge atâtea vieţi. // – Şi eu minţii: / Chiar sunt poştaş / De sentimente vii / Şi ţie spune-le-aş / În versuri mii”(„Între poeţi”). Ritmuri ale poeziei tranzitive (Bacovia, spre exemplu) străbat adesea  poezia Cristinei Maxim: „Şi scene vii, şi scene moarte / Ciudate umbre plutesc în noapte… / Parcă-s femei, parcă-s bărbaţi / Jucaţi în rol de acrobaţi? // Copacii umezi, copacii putrezi / Împodobesc natura moartă / Şi străzile cu paşii repezi / Vuiesc de glasuri de-altădată. //  Şi sunt copii, şi sunt copile / Ce vin să soarbă din privire / Cu ochii largi şi plini de sine / Culori din cer ce varsă bine. // Frumoase-s toate în plină seară! / Ciudate-s toate în plină seară! / Ce dacă de odinioară / Ieşeau poeme din istorii mari”(„Năluciri de toamnă”).

Nu e nici măcar o poezie a post-adevărului, adică un fel de victorie a emoţiilor asupra faptelor. Este  o poezie a argumentării actelor care se opresc la poarta liniştilor interioare: „Şopteşte în mine, visare / Că marea-i un cer de tumult / Cu păsări şi plante frumoase / Cu cântec şi vers de demult. // Şoptesc în mine, duioase / Că marea-i prieten oricui / Ce ştie cu drag să asculte / Povestea şi altor s-o spui. //  şopteşte în mine mare / Şi cântă, şi spune / Basmul îţi vede chemarea / Când pe malul apei apune” („Gânduri”). Dialogul raţional transpare din fiecare vers, problemele vieţii, care se simt din ritmurile ca nişte oftaturi prelungi, nu o conduc spre  o manifestare dură a instinctelor: „Tu om cu faimă şi pretenţii / Ce m-ai făcut să te admir / Nu meriţi oare chiar detenţii / În condamnări şi în delir? // Tu m-ai făcut să vărs şi lacrimi / Şi să adun în suflet patimi / Iar din respect să fac şi ură / Duşmanii tăi asta făcură. // M-ai condamnat fără să ştiu / Ce om ciudat m-a păcălit / Ce m-a făcut şi azi să fiu / Suflet pustiu şi gând falit. // Te-am admirat şi preamărit / Te-am alintat şi te-am ferit / De bârfe mari şi mult prea grele / De-ţi puteau face zile  rele. // Ţi-am oferit doar gând curat / Şi ce-ai făcut? Tu m-ai trădat /  Ai vrut să-mi iei ce-am mai avut / După o vreme de tumult” („Gândul”).

Fiind o poezie a „identităţii” declarate, am căutat să descopăr posibilele tulburări de personalitate, aspect care nu e de neglijat la un poet. Nu există incongruenţe pe linia autodirecţionării, nici pe cea a cooperativităţii şi nici disfuncţionalităţi între verticala şi orizontala stabilităţii emoţionale. Există totuşi o slabă transcendenţă a sinelui, inacceptabilă pentru o poezie a identificării.  Era de preferat ca problematica poetică  să ducă la sublima abstractizare concretizată prin divinitate (Dumnezeu). Un singur strigăt, „Lui Dumnezeu”, nu e suficient: „Cerşesc iubire la poarta ta divină / Şi vreau să simt duioasa mângâiere / Şi mai visez că vocea ta să vină / Într-un moment de tristă adiere. // Să ştiu şi eu ce-i mâna Ta? / Aş vrea. Sunt om şi eu şi-ncă tânjesc, / Chiar şi cu greu iertarea Ta, /  După greşeli şi-ncă greşesc / …şi azi în faţa Ta”.

Cristina Maxim este o poetă ce se caută pe sine şi care, cu siguranţă, se va regăsi în următorul volum. Spun aceasta fiindcă  simt cum din fiecare vers ţâşnesc stropi de sănătate psihologică ce contribuie la oprirea actului de scindare a personalităţii şi conduc la apropierea de maxima abstractizare.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5