Primit pentru publicare: 27 Nov. 2017
Cronică de Traian Gh. CRISTEA
Publicat: 27 Nov. 2017
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

LA ANIVERSARE

 MARIN IFRIM ŞI NELINIŞTEA POEMULUI FURTUNOS

Motto:
“Vorbele amuțesc omenirea, cuvintele o duc în viitor, undeva unde
Nici creierul nu visează. Ridic unul dintre degetele cu care scriu ca și
Cum aș citi. În sus. Acolo de unde cad cuvinte peste toate limbile lumii.”
MARIN IFRIM

Un scriitor autentic rămâne în picioare peste vârstă şi peste vreme numai când nu-şi trădează crezul scriitoricesc şi moral.  Ei bine, Buzăul a fost miruit cu prezenţa unui astfel de scriitor vertical, valoros, prin al său scris efervescent, revigorant pus în slujba măriei sale ADEVĂRUL.

Imaginea lui MARIN IFRIM s-a conturat de-a lungul timpului prin energia, talentul cu care a onorat diferite genuri şi specii literare: poezie, proză, pamflet, eseu; cât şi prin blogurile personale sau revistele pe care le-a condus ori la care a colaborat.

Scrierile sale poartă amprenta talentului însufleţit, a caracterului axat pe respectul valorilor şi pe onestitate. A turnat în fiecare piesă publicată pe de o parte tandreţe, duioşie şi admiraţie (când scrierea a avut în centru un debutant cu real talent sau când i s-a imprimat ţinta de evocare pilduitoare, demnă de respect), iar pe de altă parte, cu agresivitate lingvistiă impresionantă, ură, neconformism, revoltă împotriva racilelor neocomuniste, a parveniţilor şi „godacilor politici”.    

Vitalitatea acestui om al scrisului de „n” carate este probată şi acum când păşeşte cu demnitate pe poarta senectuţii în postura de luptător neobosit împotriva demagogiei, ipocriziei, jigodismului uman, astăzi la modă.

Având un palmares bogat, graţie consecvenţei pe tărâmul scrisului, întruchipat prin opera impresionantă, Marin Ifrim continuă să-şi facă datoria scriind  cu ardoare şi publicând cu demnitate pamflete, cronici, poeme serioase, demne de admirat, chiar dacă cei cu musca pe căciulă nu le pot digera.

Nu se poate spune că acest onorabil scriitor buzoian urmăreşte scopuri meschine sau calcă pe urmele celor care, văzându-se prin scris în fruntea bucatelor, au făcut pact cu satana. Nici vorbă! Urmărindu-i activitatea din umbră, îţi dai seama de generozitatea cu care-i face cunoscuţi pe autorii virtuoşi, de respectul şi gratitudinea faţă de marii scriitori şi de colegii de breaslă, de empatia faţă de cei mulţi, săraci şi curaţi, minţiţi şi frustraţi de unii cârmuitori corupţi, lacomi şi aroganţi.

Oxigenul energiei scriitoriceşti vine din setea de lectură temeinică (nu din frunzăreală), vine din nevoia de a fi în miezul trăirii fierbinţi în actualitate: „Citesc din Biblie și citesc din cel/ Mai tânăr debutant literar. Peste cuvinte există un curcubeu ciudat:/ Ochii mei obosiți de ziua și noaptea cuvintelor.”

Vorbeam despre tandreţea şi sincera admiraţie manifestate de M.I. faţă de cei care slujesc la curtea Euterpei; am ales un fragment cuceritor prin sinceritate, dintr-o prezentare făcută Victoriei Milescu, fiindcă în prealabil scriitorul spune deschis „Nu o cunosc pe Victoria Milescu  decât din ceea ce scrie.”

Cuvintele curg limpezi, învăluite cu aroma sinceritatăţii cronicarului: „Citesc poezia Victoriei Milescu de multă, foarte multă vreme. Mă bucură puterea ei de gladiatoare a metaforelor. E vorba despre o luptătoare cu care poți cuceri un imperiu al literelor. Blândă, insistentă, limpede la rațiune, cu azimutul reglat perfect, Victoria Milescu este deja un reper vizibil în literatura actuală. Se vede. E ca Farul din Alexandria. Mă bucur că există și îi pup mâna cu care scrie,”

Gratitudinea faţă de piscurile izvorâtoare de lumină – scriitorii cu emblema eternităţii pe fruntea operei – este emoţionantă şi probează o nobilă ţinută etică: “În ultima «vreme» tot mă gândesc la sfinți. Un paradox. I-am văzut/ În timpul vieții mele lumești, am luat de la fiecare câte o pană de/ Înger. Am învățat durerea ca și cum aș fi cântat la pian. Ei sunt în/ Solfegiul meu: Petru Ursache, Ioanid Romanescu, Petre Stoica/ Cezar (Ave) Ivănescu, John Gheorghe, Marin Sorescu, Luca Pițu…”

Interesant prin originalitate este modul în care, căzut în capcana  cugetării, scriitorul îşi cântăreşte trecutul şi filozofează asupra vieţii sale: “Trecutul meu e mult mai/ Lung decât vârsta biologică. Am trăit vreo trei sute de ani dacă/ Țin cont prin câte am trecut. Pentru mine, cifra terestră are mai multe/ Zerouri decât îmi pot închipui eternitatea.” În febra lucidităţii, destăinuirea capătă străluciri optimiste, trădând firea curajoasă, robustă a unui poet fără vârstă care-şi asumă existenţa, spunând „Nu vreau să ratez nicio bucurie, nicio tristeţe.”

Meditaţia capătă accente grave şi afirmaţia capătă tonalitate sentenţioasă: „Anii sunt nesemnificativi, timpul trăit/ Mărunt e altceva. Viața e ca o secundă izvorâtă de undeva din/ Înălțimile Domnului, un firicel de lacrimă, care, ca și în natură,/ Se transformă în fluviu. E viața care aduce copii, viața care uneori/ E un extaz, alteori o umbră înghețată.” Chiar şi rozătoarele de vorbe pătrunse de aerul criticii literare ar fi pătrunse de admiraţie citind aceste cuvinte!

Pamfletul acidulat, necruţător şi justiţiar  este pentru Marin Ifrim trestia de respiraţie într-un moment limită al stării actuale, în care mulţimea minţită, păcălită simte că i-a ajuns cuţitul la os şi iese în stradă. Amărăciunea confesiunii transpare din şuvoiul cuvintelor: «…Am crezut. Acum nu mai cred nimic. Văd doar felul în care țara/ Se uită la mine, dinspre stat, dinspre ”Insituțiile” de forță și/ dinspre nimic spre alt nimic. Țara/ Mea e plină de gardieni, de inși îmbățoșați în șosete de plumb.»

Orizontul existenţial nu-i este întunecat scriitorului combatant; onest, lucid, luptând cu arma cuvântului se autorevigorează: “… Oamenii normali ies în stradă. O să ies și/ Eu, izolatul dintre cuvinte. Am motive. Ăștia au furat tot ce era de furat. Nu și strada./ Drumul spre ieșirea în intrarea din care se iese din viață ca și / cum nu ai avea nimic de pierdut./ La prima ocazie, voi întineri din lipsă de supunere oarbă./ Voi ieși în stradă, printre tineri./”

Această conştiinţă neaburită a scriitorului conştient că menirea lui este slujirea prin scris a cauzelor juste ale cititorilor oneşti, se degajă şi dintr-un poem dedicat pensionarilor damnaţi. Revolta scaldă cuvintele, discursul liric vehement, confesiv devine un râu al metaforelor caustice: „Mă uit și eu la tragicomedia pensiilor televizate. La maimuțele vorbitoare, în/ Cifre, din fruntea statului. Ce limbă aritmetică au aceste muieri care ne decid/ Fostul viitor și trecutul de mâine. Maimuțe în sistem. Am muncit, ca un rob,/ 45 de ani, zi de zi. Am muncit și în somn. Am muncit în folosul difuz al/ Patriei. La sfârșit, nu am primit medalii, grade, indemnizații etc. Am primit doar/ O decizie cinică: 1260 de lei pensie. Am citit cuponul de stat, l-am înjurat pe Gheorghiu-Dej și gașca sa de după îmbălsămare.”  

Acesta este MARIN IFRIM, în deplina maturitate scriitoricească,  mai mult decât se autodefineşte scriind “vasul marin ifrim e o ambarcaţiune/ cu însuşiri stranii”. Cu certitudine este o personalitate complexă, cu care ne putem mândri pe drept cuvânt. Căci prin conduita morală şi prin opera sa a impus în peisajul cultural buzoian profilul unui creator  temeinic, plin de har.

Cunoscându-i opera şi convingerile, energia nesecată a verbului,  cred că spusele unui scriitor celebru exprimă perfect crezul scriitoricesc al lui MARIN IFRIM: “Am învățat să nu golesc niciodată fântâna care-mi alimentează scrisul, că trebuie să mă opresc de fiecare dată când mai rămâne ceva, undeva, în adâncul ei; să las izvoarele să-l umple din nou pe timpul nopții.” (Ernest Hemingway, laureat al premiului Nobel în 1954)