Primit pentru publicare: 29 iulie 2016
CRONICA  LITERARĂ  DE  … MARIN  IFRIM
Publicat: 29 iulie 2016
Redactor ediţie: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

CRONICA  LITERARĂ  DE  … MARIN  IFRIM

Nicolai Tăicuţu,  modestia ca truc literar. Cărti ciudate

    Categoric, Nicolai Tăicuţu e poet. Un fel de poet al unui pian ţărănesc instalat în lanul de porumb. Ca la Emil Kusturica. Scrie curat, ecologic, inteligent, controlat. Poezia sa e una de manual, poate fi predată în orice liceu deschis spre realismul literar. De profesie geolog, Tăicuţu îşi merită soarta literară, una mai rară, amestecată cu cele ale naturii. În Occident, poezia lui Nicolae Tăicuţu ar conta, ar fi trecută la capitolul liricii ecologice. Aici, poetul e tolerat, băgat în seamă, acceptat pe baza unui regulament tacit bazat pe interese stranii. Nicolai Tăicuţu nu e precum gloata literară în care se preumblă. El ştie bine că e poet, dar preferă să  afişeze o falsă modestie artistică, folosind titluri de carte sub nivelul  miştocăresc al lui Dinescu de la Slobozia: „pesemne că nu despre mine e vorba”. Hai să fim serioşi, să lăsăm infatuarea în rimele ei atestate şi să recunoaştem că, măcar când vorbim despre noi, poeţii epocii de după epoca de aur, „pesemne” că avem alhzaimer. Dumitru Ion Dincă spune că Nicolai Tăicuţu „are gravitatea gestului”. Ion Roşioru e convins că: „Discursul poetic al lui Nicolai Tăicuţu se răsfrâge neîncetat asupra lui însuşi”. Grigore Codrescu: „E o poezie de notaţie şi reflecţie în care lirismul e redus”. Petru Isachi: „Poetul Nicolae Tăicuţu are forţa ridicării la esenţial”. Şi tot aşa mai departe, un poet cumsecade, dotat cu intuiţii lirice uluitoare, e făcut nod de cravată de unică folosinţă la gâtlejul unor farisei ai silabelor silabisite. Mie nu-mi place la nebunie poezia lui Nicolai Tăicuţu, cea de acum, dar nici nu o pot privi „la mişto”. Tăicuţu nu e un poet modest. Şi nici caracterul său literar. Totul se citeşte şi se decontează. Sfătuitorii săi literari, morga sa de boier literar, i-au creat mari prejudicii de imagine. Nicolai Tăicuţu e modest în propriile sale versuri. Se acceptă. Oricum am privi lucrurile, poezia sa  e mult mai ecologică decât manelele lui Mircea Cărtărescu. Asta e situaţia: „sunt singur în bou-vagon…/cu bună-ştiinţă sau fără / aşa mă vor călătorii, / tovarăşii mei navetişti / şi astăzi sunt / singur pe banchetă – / nimeni lângă mine / nimeni vizavi posesor a / patru locuri pe un / singura abonament…// i-am speriat pe toţi, ha! / nimeni nu mă abordează –rupt / de realitate par,oare! / scriu versuri? pe ce? / pe cine / pe mine / mă scriu versurile, constant / de unul singur / uite / ce frumos sunt! / de neatins!” („elitistul”, pag. 36). Nicolae Tăicuţu nu e deloc modest dincolo de versurile sale. Nişte versuri, ca nişte ouă sub cloşcă. Poezie să fie! „Pesemne că nu despre mine e vorba”, a apărut la Editura „Valman”, editura familiei poetului, cu un anumit sprijin financiar. O carte bună, care putea să mai aştepte vreo 500 de ani până să fie tipărită. Pentru că tot ne credem eterni şi de neînlocuit. În literatură, nu există nimic altceva decât scriitori. Nicolai Tăicuţu, prin titlul acestei cărţi grăbite, încearcă să se excludă din „sistem”. Ultimul pe listă, cum s-ar putea zice. Poet cu patalama. Să nu se bucure detractorii lui Tăicuţu, ei sunt altceva.
Voi reveni!