Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CRONICA SCOLII DIN VICOVU DE JOS

CRONICA SCOLII DIN VICOVU DE JOS
de Iosif Victor
Note de lector
Consemnat cu mulţumire maximă,
Prof. Gh.Dolinski

Cronic-scolii-VicovudeJos [640x480]Volumul de faţă este structurat pe opt capitole mari, fiecare dintre acestea fiind împărţit în mai multe părţi, şi , datorită mărimii lui, putând fi tratat fiecare capitol ca o lucrare independentă.

Chiar din „Argumentul” tipărit pe prima pagină a lucrării autorul precizează următoarele „ Cronica Şcolii din Vicovu de Jos” are în vedere învăţătura de carte într-o formă organizată, atestată din 1804 până în zilele noastre, cu menţiunea că, începând cu l noiembrie 1904, se poate vorbi şi de Şcoala de la Remizău, care nu face obiectul cercetării noastre”. Şi, bună a fost precizarea autorului pentru că această carte, într-adevăr este rodul unei cercetări de zeci de ani.

În anul 1911, Mi precis l data de 5 noiembrie, şcoala din centrul comunei a fost sfinţită şi i s-a atribuit numele de „Fracisc Iosif I”, împăratul imperiului austro- ungar. Nu există un document oficial , dar acest lucru este stipulat într-o invitaţie a consiliului comunal la această ceremonie, fiind semnată de Ignatie Motrescu, primar, Constatin Popovici, preşedintele consiliului şcolar şi Ioan Bolocan, cond. şcol.

Urmează un capitol foarte interesant, de fapt aşa cum su7nt toate: „Vicovu de Jos între trecut şi viitor”. Aici autorul face o succintă prezentare a satului, începând cu 23 mai 1436, data primei atestări documentare a localităţii şi până în ziua de azi.

„Oamenii îşi încropeau gospodăriile cel mai adesea sub dâmburi şi în locuri ferite de furia apelor, iar ogrăzile erau mici, ca să rămână loc de arături. Din aceleaşi motive, cireşii, prunii şi chiar merii se sădeau pe dealuri, iar pometele pe loc drept erau puţine şi acestea, s arau de cele mai multe ori”. Fără să ne spună în mod expres, autorul scoate în evidenţă marea grijă a sătenilor săi pentru chivernisirea pământului ce-l aveau în proprietate, mai ales că era şi foarte puţin.

Doar în câteva fraze prezintă succint modul în care-şi construiau jicovenii casele de locuit, precum şi arhitectura acestora. Toate cele prezentate sunt de mare interes pentru toţi cititorii.

Capitolul s continuă cu prezentarea viziunii primarului Constantin I. Motrescu despre acest sat. Sunt cunoscute preocupările primarului pentru cultură, fiind un temeinic sprijin pentru aceasta. El prezintă viziunea sa despre dezvoltarea satului în anii următori, pe termen mediu şi lung, făcând cele mai multe referiri la dezvoltarea învăţământului preşcolar de toate gradele din comună.

Capitolul „Şcoala de la Vicovu de Jos între 1804 şi 1918” este foarte bine documentat. El face referire încă de la raportul înaintat Consistoriului din Cernăuţi din 13 iunie 1778 prin care s-a recunoscut că „ până acum mai fiecare sat îşi avea dascălul său, care făcea carte cu copiii”.
În „ Catastivul de hirotonii al Episcopiei Rădăuţilor pe anii 1757- 1782” sunt trecuţi 56 de diaconi şi preoţi din satele stăpânite de către mănăstirea Putna , printre care sunt menţionaţi şi cei din Vicovul de Jos şi cel de Sus.

Făcând trimitere la o bibliografie foarte bogată ( 44 de documente sau opere) autorul prezintă dezvoltarea învăţământului vicovean până la primul război mondial. Astfel cititorul are fericitul prilej de-a cunoaşte conţinutul unor documente ale vremii, dându-şi astfel seama de complexitatea fenomenului şcolar în această parte de ţară. Deloc neglijabilă este contribuţia comunităţii la viaţa şcolii, dovadă că „jicovenii” şi-au dat seama de importanţa rolului şcolii în viaţa comunităţii, chiar cu două- trei sute de ani în urmă.”

Autorul face referire la documente oficiale, emise şi de statul austro- ungar din 1813 până în 1910, prezentând din acestea date din care cititorul îşi poate face o imagine a modului în care a evoluat învăţământul în limba română şi-n acest colţ binecuvântat de ţară.

În continuare, autorul ne prezintă modul în care „jicovenii” au trăit în bună înţelegere cu alte naţionalităţi : evreii şi germanii, precum şi doi poloni. Interesant este faptul că germani nu s-au stabilit în Vicov din anul 1785, ci doar din anul 1861. Din relatările unor săteni, reproduse în carte, destul de consistente aflăm despre viaţa, preocupările şi comportamentul civilizat al acestor minoritari.

”Imperativele şcolii sub semnul păcii şi al războiului (1914- 1945)” este capitolul în care autorul prezintă cum au intrat ruşii în sat, plecarea lor, apoi intrarea germanilor în zonă şi respingerea lor. Şi şcoala a avut destul de suferit în acest război, în general, şi în această perioadă, în special.. Dezvoltarea învăţământului din sat este prezentată foarte documentat, cu bune şi cu rele. Din diferite documente emise de Inspectoratul Regiunii XIV Cernăuţi aflăm despre necesarul de cadre didactice şi de materiale pentru şcolile din această zonă şi , în mod special de şcolile din Vicov. Păstrându-şi bunul obicei, autorul apelează şi la acest capitol la amintirile unor săteni în vârstă, participanţi la aceste evenimente. Dintre aceste mărturii, destul de multe, ne-am oprit la câteva , şi anume: „Cel mai însemnat învăţător din comuna noastră a fost Ioan Vicoveanu. Apoi vin la rând Ilie Spânu, Vasile Cârstean, George Tudose, Constantin Bolocan, Teofil Spânu, Vasile, toţi din Vicovu de Jos. Străini au fost mai puţini : Ifrim Isopescu, unul Arimiţoaiei, Moldoveanu, Oanea.”(Nicolae Spânu a lui Vasile).

„ În clasa I ne-a învăţat directorul, un domn bătrân, Popovici…Clasele V-VII se făceau la un loc. Atunci a ajuns Ilie Spânu director, iar noi am învăţat mai multe cu doamna lui, o femeie tare cumsecade.”( Ana Ursachi a lui Constantin a Mitruţoaiei).

În capitolul „ Şcoala în comunism şi tendinţele actuale” autorul face o trecere în revistă a dezvoltării şcolii vicovene, cu precizarea numărului de preşcolari şi elevi din şcolile comunei. Cititorul află lucruri interesante şi despre Gimnaziul unic, care-a funcţionat în comună între 1 septembrie 1946 şi 31 august 1948. Nu uită să precizeze şi cum a fost politizat învăţământul după abdicarea regelui Mihai şi reforma învăţământului din anul 1948.

Un merit deosebit al autorului este şi acela c-a prezentat cadrele didactice care-au funcţionat în cadrul şcolilor vicovene în acea perioadă, precizând şi toate datele despre ei. Spun că acest lucru este foarte interesant pentru că este de datoria noastră să ne gândim cu recunoştinţă la înaintaşii noştri care-au contribuit la punerea bazelor învăţământului în limba română, iar noi trebuie să cunoaştem acest lucru pentru a-l putea duce mai departe.
Autorul prezintă şi dinamica înzestrării bibliotecii şcolare cu carte. Dacă în februarie 1968 biblioteca şcolii avea doar 2326 volume, în anul 2010 fondul de carte a ajuns la impresionanta sumă de 11.958 volume. Este o dovadă a preocupărilor conjugate ale conducerii şcolii cu administraţia locală.

Întrucât cei mai în vârstă au trăit evenimentele acelor ani, tânărul cititor află despre implicarea cadrelor didactice în viaţa socială, culturală şi ideologică a slujitorilor şcolii, tinerii având foarte mult de învăţat.
Tot lucruri inedite, nemaiauzite chiar, vor afla tinerii cititori lecturând capitolul „Dascălii, ţăranii şi colectivizarea”. Aici autorul prezintă mărturii zguduitoare ale unor ţărani din sat, care erau în acea perioadă maturi.

Se cunoştea că Vicovu de Jos, ca de altfel întreaga zonă, se desfăşoară o bogată şi diversă activitate culturală. Localitatea a fost binecuvântată de bunul Dumnezeu cu o valoroasă pleiadă de cadre didactice . De aceea nu i-a fost greu autorului să ne prezinte activitatea acestora încă de la alfabetizarea din anul 1948. Trebuie să apreciem faptul că sunt menţionaţi absolut toţi intelectualii care-au activat în diferite formaţii artistice, neuitându-l nici pe George Hrihor, veteranul care-a condus zeci de ani formaţia de teatru a căminului cultural şi care, în ciuda trecerii anilor, este încă un fermecător interlocutor şi foarte activ pe tărâmul vieţii culturale şi sociale din sat.

Foarte interesante comentarii face autorul despre inspecţia şcolară, cercurile pedagogice şi caruselul examenelor de orice fel. Credem că cititorul se va opri mai mult şi va reflecta la „ repetabila reform㔺i, adăugăm nou, veşnică şi fără rezultate palpabile, care să folosească acestui sector foarte important al unei ţări.

Şcoala vicoveană are o bogată tradiţie şi în redactarea revistei ei, care are un titlu foarte sugestiv :„Generaţii”. Interesant este că de la numerele 2 la 10 revista a apărut sub titluri sugestive ca : „Sofia Vicoveanca” (nr.2), „Şezătoarea” ( nr.5), „Hristos a înviat” ( nr.7 şi 8),”Bucovină, mândră floare” (nr.10). Aşteptăm cu nerăbdare şi următoarele numere. În continuare sunt menţionate numele a douăsprezece personalităţi ale satului, şi nu numai, care au fost atribuite unor străzi din sat. În mod fericit, urmează transcrierile unor scrisori, uneori şi mesaje scurte, care-au fost trimise autorului cărţii de către multe personalităţi ale culturii şi vieţii sociale din România.

Filiala SCLRB din Vicovu de Jos este cunoscută că are o activitate susţinută, continuă, datorită, în primul rând şi celui care este sufletul şi inima ei, profesorul Victor Iosif. Este prezentată, cronologic şi succint, activitatea acestei filiale, fiind menţionaţi toţi cei care-au desfăşurat activităţi în cadrul ei, de-a lungul vremii. Sunt reproduse mesajele primite de la prof. Vasile Precop, unul din artizanii reactivării acestei societăţi.

Acest capitol am prezintă , în mare, întreaga activitate şi din Depresiunea Rădăuţilor. Sunt menţionate foarte multe din discuţiile purtate cu diverse personalităţi de-a lungul anilor.. Vasile Adăscăliţei, Vasile Precop, Mircea Irimescu, Marin Gherasim, Vasile Mucea, acad. Dimitrie Vatamaniuc, Eugen Dumitriu, Marian Olaru, George Motrescu şi alţii sunt personalităţile care-au fost intervievate de autor, sintezele acestor interviuri fiind consemnate în carte. Capitolul se încheie cu menţionare numelor
Celor 65 de membri ai Filialei Vicov, cu precizarea şi a unor date despre ei.

Pentru eternizarea memoriei dascălilor care-au contribuit de-a lungul vremii la „luminarea oamenilor satului”, la educaţia şi instrucţia copiilor lor, autorul le dedică acestora un capitol întreg : „Diriginţii şi directorii”. Astfel că, de la Dimitrie Siretean ( 1834-1859) şi până la Vasile Popescu (în prezent) autorul nu-i prezintă succint, ci aproape la fiecare vine cu măcar o singură întâmplare din viaţa acestuia. Scoate mai mult în evidenţă relaţiile acestor cadre didactice cu autorităţile locale şi, pe ici, pe acolo, şi cu cele raionale, regionale sau judeţene cele câteva cadre didactice nu sunt prezentate nici ele sumar, ci în detaliu, venind cu foarte multe date din activitatea lor, chiar cu precizarea de câte ori a fost unul căsătorit. În continuare, în ordine alfabetică, sunt prezentate 203 cadre didactice care-au profesat de-a lungul unui secol în comuna natală. Consider că şi acesta este omagiul autorului faţă de aceste personalităţi.

Foarte interesant este capitolul care se referă la convieţuirea vicovenilor cu minorităţile naţionale. Şi, ce este mai important, acest lucru este văzut prin ochii cetăţenilor. Tocmai de aceea autorul a inserat în carte mărturii ale concetăţenilor săi, de fapt oamenii care au trăit, s-au bucurat şi au murit alături de aceştia. Iată câteva mărturii semnificative : „ La şcoala de pe Margine ( un cut al satului) era casa lui Vinzan Mick. Aşa un om era că, deşi ştia că a doua zi trebuia să plece cu totul în Germania, a adus piatră cu căruţa acasă, din prund, până spre seară.”(Neculai Spânu a lui Vasile). „Pe evrei, pe câţi i-au prins, i-au trimis în Transnistria. Făceam armata la Cernăuţi şi i-am văzut în gară cum îi duceau în vagoane închise şi ei strigau : „Apă! Apă! Apă!, că mureau de sete”.(Vasile Chifan a Tănăsoaiei). „Alte naţionalităţi stabilite în Rădăuţi au fost lipovenii, veniţi din Rusia, Ucraina şi Galiţia prin anul 1780, ca arendaşi de pământ mănăstiresc şi ai fondului bisericesc, locul de stabilire fiind mai întâi Fântâna Albă, de unde migrează, polonii, sosiţi odată cu herghelia, rutenii, galiţienii, ungurii, cehii, slovacii, toţi buni meseriaşi”.(Dragoş Luchian)

La fiecare capitol autorul „ presară” câteva fotografii , prin care vrea să prezinte cititorului ,în imagini, ceea ce-a povestit în cadrul lui. Consider că a reuşit pe deplin acest lucru. Toate , cu o singură excepţie sunt fotografii alb- negru, pentru că aşa-i normal, deoarece aceste fotografii, unele dintre ele sunt foarte vechi. Poate şi din acest motiv nu toate sunt de foarte bună calitate. Doar pe coperţi şi una în interior sunt fotografii color. În total, sunt reproduse 179 de fotografii care pot constitui, ele singure, o istorie în imagini a acestui sat. Precizăm că, după ultimul capitol, sunt prezentate 16 fotografii pe care sunt prezentate chipurile unor personalităţi care s-au ridicat din mijlocul sătenilor, printre care şi Sofia Vicoveanca, această privighetoare şi una din reginele cântecului popular românesc. Cum să nu fie mândri jicovenii cu dânsa, pentru că ea le-a dus faima peste mări, ţări şi oceane, pe toate meridianele globului ?

Poate şi pentru a încheia acest volum-document într-o notă de destindere, autorul a înserat în ultimul capitol „Personaje şi personalităţi ale satului” mărturii ale acestora despre viaţa satului de-a lungul unui secol. Astfel aflăm că Toma Pârghie a fost cel mai longeviv bărbat ( a trăit aproape un veac), că partizanul Vasile Motrescu a ţinut un jurnal secret, că, încă din anul 1964, distinsul şi regretatul universitar Vasile Adăscăliţei, venit pentru prima dată atunci la Vicov într-o anchetă folclorică, a rămas până la moarte prietenul lor ,că Rahira Breabăn a fost la Viena, că Ion Hriţcan s-a întâlnit cu împăratul (1890), că regele Carol al II-lea a fost la ei în sat (25 oct. 1914) şi multe altele.

Am afirmat , şi-mi menţin afirmaţia, că acest volum este o carte- document, pur şi simplu numai pentru că a apărut sub semnătura lui Victor Iosif, acest intelectual de excepţie din zona noastră. Sunt sigur că această carte a fost „pritocită” mult timp, poate chiar zeci de ani. A necesitat un volum imens de muncă, de studiu în arhive şi biblioteci, sute şi sute de interviuri şi de emisiuni realizate pentru televiziunea locală. Şi, ce este extrem de important, a păstrat documente, scrisori şi chiar simple bileţele pe care le-a primit de la diferite persoane şi personalităţi. De fapt, meticulozitatea sa este proverbială.
Trebuie să menţionez şi faptul că domnul profesor a fost ajutat în finalizarea acestui volum – document de 17 dintre colegii săi (îmi pare rău că nu-i pot menţiona pe toţi), corectura fiind realizată de Viorica şi Mariana Coroamă, iar fotografiile color de pe coperţi de către Vasile Petruneac, directorul şcolii.

Nu exagerez cu nimic când afirm că volumul acesta se constituie într-o lectură captivantă. De la un moment dat te gândeşti c-ar fi foarte bine dacă ai avea în faţă o foaie de hârtie şi un creion pentru a-ţi nota unele lucruri din cele citite. Dar, fiind structurat pe capitole foarte bine definite, vei putea reveni la un capitol anume care te-a interesat, pentru acesta te-a atras mai mult. Cred că autorul ne-a aruncat şi o mănuşă, provocându-ne să scriem şi noi despre istoria învăţământului din localitatea noastră mai ales că învăţământul din acest colţ binecuvântat de ţară are o istorie aparte, cunoscută foarte puţin în restul ţării, deşi acesta are tradiţii de sute de ani. Ne aşteptăm ca într-un termen foarte scurt ca domnul profesor Iosif să scoată de sub tipar o nouă carte. E drept că l-am întrebat de intenţiile sale literare viitoare, dar, după cum îl ştiţi, a dat un răspuns din care fiecare poate înţelege ce vrea.

Această carte -document a fost realizată sub egida Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, tipărindu-se şi la Editura „Septentrion” Remarcăm şi grija deosebită a editorilor pentru realizarea acestei cărţi-document. A fost realizată pe hârtie foarte bună, cu o mărime a literei pentru orice ochi, din acest motiv citindu-se foarte uşor. Cele 386 de pagini ale ei, format A-4, citindu-se într-un timp record. La aceasta a contribuit şi talentul autorului, care este un fermecător interlocutor, lucru pe care a reuşit să-l transpună şi în paginile cărţii.

Cititorul trebuie să afle că apariţia acestei cărţi a fost posibilă prin sprijinul integral al domnului Constantin I. Mutescu, primarul comunei Vicovu de Jos. Această sponsorizare nu este singulară. Îl cunoaştem pe domnul primar Mutescu ca un sprijinitor necondiţionat al actelor culturale de orice fel, care se organizează pe raza localităţii Mai rar asemenea conducători care să se implice în actul cultural!

Recomandăm cu căldură cititorilor acest volum- document. Nu vom avea decât de învăţat din lectura lui şi, de ce nu, poate ne va ambiţiona să prezentăm şi noi lumii despre învăţământul din localitatea în care muncim sau am muncit.. La Vicovu de Jos totul este de excepţie: autorul cărţii, colegii care l-au ajutat şi conducerea localităţii. Ferice de localitatea care are asemenea oameni !

Sursa:
http://sclrb-1862.blogspot.com/2011/11/cronica-scolii-din-vicovu-de-sus.html
SOCIETATEA PENTRU CULTURA SI LITERATURA ROMANA IN BUCOVINA. e-mail: sclrb@yahoo.com



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5