Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CRONICA VIEŢII TEATRALE LA BOTOŞANI

Cronica vieţii teatrale la Botoşani

Poeta, Lucia Olaru Nenati Autor, dr.șt.umanistice Lucia OLARU NENATI

Nu de multă vreme s-a lansat într-un cadru solemn, în sala de marmură a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani, o carte mai mult decât importantă pentru viaţa culturală a acestui oraş ce pivotează, de fapt, în jurul axului culturii. Titlul ei este Istoria teatrului la Botoşani iar autorul este istoricul, cercetătorul şi cunoscătorul profesionist al trecutului botoşănean Ştefan Cervatiuc. Ca una care am avut şi eu partea mea de istorie trăită din viitoarea cronică a celei mai importante instituţii culturale botoşănene, ca directoare a teatrului într-o perioadă foarte contorsionată şi plină de evenimente de semn contrar, am avut misiunea şi onoarea de-a releva publicului select şi avizat aflat de faţă, liniile de forţă ale acestei lucrări. Cele ce urmează vor fi aşadar, într-un fel sau altul, idei din structura acelei alocuţiuni.

 Teatrul este prin excelenţă o realitate a unui veşnic prezent căci fiecare spectacol se adresează publicului existent atunci în sală, pe care îl fascinează, îl impresionează, îl entuziasmează sau îl plictiseşte, dar după ce se termină stagiunea, recte „durata sa de funcţionare”, el intră în neantul unui trecut nediferenţiat, fiind mereu înlocuit cu alte afişe, cu alte vedete ale altui prezent. Într-un fel, acest destin al spectacolului de teatru se aseamănă cu cel al articolului de presă cotidiană, ce glorifică mereu ştirile vedetă ale acelei zile care, după trecerea ei, se usucă precum frunzele toamnei. Aşezate însă în diacronie, fiecare din straturile acestui pururi prezent se succed şi devin istoria acelui teatru, capătând structură, coerenţă logică, cronologică şi sens.

 Cel ce a conştientizat această nevoie de structură coerentă, diacronică şi semnficatoare a devenirii teatrului botoşănean este directorul prezentului de acum, jurnalistul şi omul de cultură Traian Apetrei, care a solicitat, ca atare, alcătuirea unei istorii a acestui teatru, omului celui mai avizat şi capabil să o realizeze, redutabilul păstor al trecutului botoşănean, Ştefan Cervatiuc. Aşa s-a născut, în cadrul unui proiect susţinut de primăria oraşului, condusă de un om cu deschidere spre cultură, primarul Cătălin Mugurel Flutur, o primă parte a ceea ce va să devină o operă de vastă anvergură, gândită să conserve pentru viitorime istoria înfiinţării şi funcţionării acestei instituţii în jurul căreia se desfăşoară, de fapt, toată forfota oraşului nostru.

 Până acum, din acest panoramic teatral botoşănean, au apărut primele două volume, sub titlul Istoria Teatrului la Botoşani, 1838-1944, primul volum ducând consemnarea până la 1900, iar cel de-al doilea până la 1924. Cel puţin pentru prima parte, ar fi poate potrivit să se vorbească despre o istorie a spectacolului la Botoşani, în primul rând pentru că relatarea nu se referă numai la teatru propriu-zis, ci şi la operă, operetă şi orice fel de reprezentaţii care atrăgeau publicul să devină spectator şi apoi, pentru că până în 1914 nu a existat un teatru ca instituţie în Botoşani, ci doar o serie de săli mai mult sau mai puţin improprii (Sala Petrache Cristea, Popovici, Sala Meseriaşilor ş.a.), în care jucau trupe venite în turneu, aflate deci cel mai adesea, în trecere prin Botoşani.

 Prima intervenţie decisă, de natură a restabili un adevăr ocolit în referirile de până acum la tradiţia teatrală botoşăneană este aceea privitoare la aportul directorului şcolar Nicolini, căruia îi revine meritul de-a fi iniţiatorul primului spectacol susţinut la Botoşani. In carte se relevă că acesta l-a invitat în 1838 pe Costache Caragiali să vină de la Iaşi, unde nu prea găsise înţelegere şi sprijin, la Botoşani, ca să-i înveţe pe membrii trupei locale de aici (nota bene!, deja existente!) tainele artei dramatice spre a putea da reprezentaţii teatrale, ceea ce s-a şi realizat, aşa că în iarna anilor 1938-1839 această trupă prezintă aici mai multe spectacole. Abia după succesul repurtat de acestă trupă la Botoşani, Caragiali este rechemat la Iaşi şi cinstit la mare preţ, trezindu-se astfel orgoliul ieşenilor sub imperiul exemplului botoşănean. De aici înainte istoria curge antrenantă şi plină de informaţii, pierdute în uitarea trecutului şi care au azi darul de a uimi cititorul neavizat sau pe spectatorul de azi al teatrului, acela care beneficază mereu doar de veşnicul său prezent. Aflăm cu crescândă curiozitate cum pe scenele improprii ale oraşului nostru au venit şi au jucat teatru sau au cântat nume de patrimoniu românesc şi universal precum Fany Tardini Vlădicescu (nume atât de cunoscut din sfera eminescologiei!), Agata Bârsescu, Dimitrie Popovici Bayreuth, Constantin Nottara, Aristizza Romenescu, Aglae Pruteanu, Petre Liciu, Ermette Novelli, Al.Bărcănescu, Nicolae Leonard, Compania Davila, Hariclea Darclée, Lucia Sturdza Bulandra şi Tony Bulandra, Matei Millo, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu, trupa Naţionalului ieşean condusă de Mihail Sadoveanu si mulţi alţii. Mai aflăm despre concertul susţinut în 1912 de către George Enescu ale cărui încasări au fost cedate în întregime în scop de binefacere, concert ce a avut un efect fulminant la public, drept care un grup de tineri fascinaţi de măiestria marelui virtuoz, au dus omagiul până la gestul de a-i deshăma caii de la trăsură spre a trage ei înşişi în locul cailor.

 Cartea profesorului Cervatiuc are meritul de-a contribui şi la precizarea unor elemente din domeniul atât de bătătorit şi cercetat al eminescologiei, ea oferind informaţii în plus despre legătura dintre tânărul (pe atunci) Mihail Eminovici, desigur fascinat şi el de această atmosferă de mitizare a artei scenice, şi trupele teatrale, de natură a furniza noi repere cercetătorilor biografiei poetului.

 Lectura acestor opuri seamănă cu acele cărţi de basme ilustrate în care, odată deschise paginile, castelele desenate în ele se înalţă din suprafaţa plană a paginii şi construiesc o colorată lume tridimensională. Aşa se petrece şi aici cu toate acele informaţii adunate din afişe, din cronici, din istorii ale teatrului, care capătă dinamică şi relief – căci documentarea autorului n-a cruţat nici o sursă de natură a-i completa tabloul acelor vremi trecute, reinviindu-le astfel.

 De fapt, ceea ce se impune ca o constantă a tuturor acestor elemente faptice aflate în desfăşurare este concluzia că la Botoşani a existat din cele mai vechi timpuri un public foarte avizat, iubitor şi cunoscător de spectacol care – ne pune la curent autorul – avea deprinderea şi exerciţiul frecventării artelor spectacolului în marile centre culturale ale Europei, fiind format din persoane care re-veneau acasă la Botoşani, aducând cu ei, pe de o parte, o temeinică iniţiere în alfabetul acestor arte şi, pe de altă parte, o insaţietate constantă de a consuma în continuare reprezentaţii artistice. În acest fel s-a constituit un public cu un gust estetic rafinat, cu competenţă în evaluarea şi receptarea spectacolului, capabil de a fi un adevărat partener al actorilor de pe scenă, de-a reacţiona adesea prin entuziasmul dătător de fericire pentru artişti, dar nu obedient şi nediferenţiat, drept care se relatează uneori şi despre sancţionarea unor deficienţe, prin răceala sau absenţa publicului la unele spectacole. Putem afirma din cele citite că acel public de care se povesteşte atât de palpitant în paginile acestor cărţi juca un rol care, în studiile moderne de sociologie culturală, poartă numele de instanţă de consacrare. Căci, într-adevăr, aflăm cum un şef de trupă de la Bucureşti, care dorea să verifice dacă spectacolul său rezistă probei publicului, este sfătuit de un cunoscător să meargă la Botoşani, căci, ne spune autorul cărţii, dacă un spectacol avea succes aici, pleca mai departe la Cernăuţi (acel superb oraş românesc european, adevărată poartă spre lumea bună!) iar de acolo mai departe, la Viena sau la Paris. Adică, Botoşanii erau, am putea spune, un fel de turnesol al succesului căci dacă un spectacol avea succes la Botoşani era asigurat şi succesul în Europa cea mare.

 Ca atare, din toate aceste relatări ce ne transportă în vremea de altădată, se desprinde ca un leitmotiv regretul publicului, al cronicarilor, al tuturor localnicilor, exprimat pe toate tonurile şi în toate împrejurările, de-a nu avea o sală proprie a sa, unde să se poată reprezenta spectacolele în cele mai bune condiţii. Or, din această frustrare majoră şi constantă s-a iscat scânteiea declanşatoare a întrupării clădirii-miracol a teatrului botoşănean. In această carte se publică statutele Societăţii Teatrul Eminescu şi actul de constituire care poartă data de 19 aprilie 1912 . Aşadar anul viitor se împlineşte un secol de la semnarea sa! Aflăm din această carte, cum iniţiativa a aparţinut unui director de bancă, Hariton Haritonovici, care l-a atras pe fostul primar Dimitrie Ursianu iar apoi s-au adunat şi alţii în jurul lor, ca un nucleu, şi împreună au constituit această societate ce a avut un capital social de 300.000 lei si un număr iniţial de 68 de acţionari, al cărei scop era construirea unui teatru la Botoşani. Statutele şi toate actele publicate în carte arată cum primăria a fost de la început un partener generos, punând la dispoziţie terenul în mod gratuit, precum şi apa şi lumina electrică, urmând ca pe parcurs să răscumpere acţiunile până la intrarea teatrului în proprietatea publică. De aici se derulează rapid o succesiune de şanse miraculase şi de faclităţi precum întâlnirea cu magnificul arhitect Grigore Cerchez, cel care a lucrat multă vreme fără să ceară plată, cu un constructor înţelegător şi, în general, cum toată acţiunea s-a derulat cu repeziciune încât doar după doi ani, în 1914, în mijlocul oraşului Botoşani s-a inaugurat un teatru cu nimic mai prejos decât oricare altul din Europa, o adevărată bijuterie arhitectonică şi artistică, frumoasă ca un vals vienez . Aşa cum scriam în caietul teatral al aniversării din 1988 a 150 de ani de teatru românesc la Botoşani, pe atunci în calitate de directoare a acestui teatru, deci de persoană implicată intens într-o porţiune importantă din istoria sa, această carte confirmă încă o dată că acel teatru a fost construit „din dragostea publicului mai mult decât din cărămizi” .

 Din păcate, exact după 30 de ani, în 1944, teatrul avea să fie distrus prin bombardamentul războiului al doilea, iar stabilirea duratei de existenţă de la înfiinţarea societăţii, la 30 de ani, pe care am observat-o abia la lectura cărţii, mi-a apărut ca o tulburătoare prevestire a acestui deznodământ. Ştim însă că se va reconstrui clădirea, chiar dacă niciodată la valoarea şi fumuseţea primei construcţii şi că viaţa teatrală avea să continue neoprită până azi iar această continuare va trebui să urmeze în volumele următoare.

 Referindu-mă la stilul de scriitură al acestui autor lipsit de efuziuni sau metafore, foarte concret şi exact, cu fraza tăiată ferm la dimensiunile precise ale informaţiei, se constată că, în mod paradoxal, în loc să genereze doar un simplu proces verbal al faptelor petrecute, acest stil suscită credibilitatea şi stârneşte curiozitatea cititorului care va descoperi în aceste două volume o lectură palpitantă şi aducătoare de informaţii inedite, de negăsit în alte surse.

 Aşadar prin aceste cărţi fundamentale lansate până acum s-a fondat instituţia istoriei teatrului la Botoşani a cărei lansare a constituit, la rândul ei, un advărat eveniment cultural, printre cele mai importante, la care, chiar dacă porţiuni consistente din ceea ce se vrea a fi considerată intelighenţia şi autorităţile oraşului au lipsit, a participat acel public care corespunde azi aceluia de odinioară, pasionat şi profesionist, care a construit, de fapt, prin ataşamentul său acea realitate atât de râvnită şi invidiată mereu de alte judeţe, teatrul botoşănean.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5