Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 6 (138), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cu gândul în COLORADO, la Cenaclul Mircea Eliade din DENVER, am citit invitaţia lui Adrian Munteanu din Luceafărul din 25 iunie 2020

Primit pentru publicare: 25 Iun. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași
Publicat: 26 Iun. 2020
©Ion N. Oprea, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Cu gândul în COLORADO, la Cenaclul Mircea Eliade din DENVER, am citit invitaţia lui Adrian Munteanu din Luceafărul din 25 iunie 2020

          Am citit invitaţia, s-a înţeles, nu am să pot să fiu acolo, dar gândul mă poartă, când citesc despre Mircea Eliade, la tinereţea lui, a lui şi Maitreyi Devi, la romanul Maitreyi scris de Eliade, unde personajul narator Allan, un tânăr  european, se află în India ca angajat al unei firme conduse de Narendra Sen – şi atunci europenii umblau prin lume. Cum îmbolnăvind-se de friguri, este vizitat la spital de patron şi de fiica mai mare a acestuia, Maitreyi, care lui Allan i s-a părut cam urâtă, invitat de tatăl ei, patronul, să locuiască la ei în timpul covalescenţei, în vila lor din Bhowanipore, un cartier rezidenţial din Calcutta, tânărul,într-o zi, privind pe fereastră o surprinde pe Maitreyi în curtea interioară a vilei, cam dezbrăcată, cu palmele pe sâni hohotind, moment în care, probabil, a văzut-o frumoasă şi s-a îndrăgostit de cea care, faţă de el,  era o copilă, nici şase ani diferenţă: „ Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie râsul ei şi sălbătăcia  acestui trup aprins. Aveam  sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu numai privind-o” avea să mărturisească el cu întârziere. În „Imagini şi simboluri”, Mircea Eliade, au scris şi cronicarii, omul de ştiinţă care va deveni, afirmă clar el că „sexualitatea a fost pretutindeni şi întotdeauna – numai în lumea modernă nu – o hierofanie, şi actul sexual un act integral”. Allan, prin ce face şi el, resimte  ipostaza fetei din curtea  interioară ca pe un „spectacol sacru”, adică este momentul hierofaniei, al izbucnirii sacrului în ce este profanul, momentul care dezlănţuie fascinaţia şi prin ea, ceea ce ştim,  libidoul, poate chiar mai mult. Acest moment a transformat, spune Eliade, dorinţa sexuală în erotism care a hrănit primele lor semne al viitoarei iubiri.

              …”Mircea Eliade şi Maitreyi Devi au avut o relaţie platonică în perioada în care filosiful român studia în India, au explicat cronicarii. A fost găzduit în casa profesorului său, în Calcutta, acolo unde a şi întâlnit-o pe Maitreyi, pe atunci doar o adolescentă care abia împlinise 16 ani. Era fiica profesorului său de filosofie, iar în momentul în care tatăl fetei a aflat că cei doi tineri au mai mult decât o relaţie strict profesională, Eliade este alungat din casă brutal, sub ameninţarea poliţiei. Se întâmpla în anul 1930, iar o căsătorie dintre un european creştin şi o femeie indiancă era, atunci,  de neconceput.

            Povestea lor  de dragoste a fost redată de Mircea Eliade în romanul care poartă numele iubitei sale din prima tinereţe., Maitreyi, cartea a fost publicată în anul 1933 şi a avut  un succes enorm, fiind tradusă în mai multe limbi.

             A fost nevoie să treacă 42 de ani pentru ca Mircea Eliade şi Maitreyi Devi, considerat a fi unul dintre cele mai exotice cupluri din literatura universală, să se reîntâlnească în viaţa reală. Revederea dintre cei doi are loc în SUA, la Universitatea din Chicago, în biroul lui Eliade, atunci ajuns profesor de istorie a religiilor. Regăsirea iubitului din prima tinereţe a fost însă una dezamăgitoare pentru femeia matură, care nu a înţeles răceala cu care a fost primită.

           Să memorăm, în 1974, după  ce s-au intâlnit,  Maitrey Devi scrie la rândul ei romanul autobiografic ”Dragostea nu moare”, care este considerat mai degrabă ca un răspuns pentru Eliade la ceea ce a fost. În carte Maitreyi descrie din perspectiva femeii indiene relaţia dintre ea şi tânărul european, şi,  totodată , povesteşte şi ultima întâlnire care are loc între cei doi, la mai bine de 40 de ani distanţă de la despărţirea de care s-a spus.Când a intrat ea în biroul lui,  ticsit de cărţi ale profesorului Eliade, Maitreyi a fost  întâmpinată cu răceală, iar atitudinea fostului iubit, pentru ea a  rămas  un adevărat mister.

            ”Am intrat în cameră. În acelaşi moment, bătrânul a exclamat: Ohh! şi a ţopăit în loc. Pe urmă s-a aşezat, s-a ridicat iar şi s-a întors cu spatele la mine. Ce-o fi asta, mi-am spus, m-o fi recunoscut? Cum a putut? Nici nu s-a uitat la mine, e cu putinţă să-mi fi recunoscut zgomotul paşilor? Imposibil. În orice caz, farsa asta nu mai putea continua”, scrie Maitreyi Devi şi citim noi în romanul său „Dragostea nu moare”. Întrebat de ce se comportă în acest fel, Eliade răspunde scurt şi direct, parcă distrat: ” Nu vreau să te văd pe tine. Aştept pe altcineva (…) Pe funcţionarul de la Fisc”. Gestul o surprinde pe femeie şi, ca să se lămurească, insistă cu întrebările, sperând că Mircea Eliade nu a recunoscut-o după atât amar de vreme,şi, recunoscând-o îşi va reveni.  Răspunsul bărbatului, mereu acelaşi,  a convins-o însă că nu mai are în faţă pe tânărul îndrăgosit de odinioară, stâlpul  de care s-a despărţit atât de brusc.

-”Nu m-ai recunoscut? Ştii cine sunt?
– Desigur, desigur, dă el din cap (…)
– Ce să fac, Amrita (pseudonim pentru Maitreyi în cartea “Dragostea nu moare”)? Tu ai un soţ, iar eu am o soţie. Ce mai pot spune acum?
Sunt şocată peste măsură. Am amuţit. Ce tot spune omul ăsta?”, este parte din ultimul dialog care a avut loc între Maitreyi şi Mircea.

         Cei doi se despart cu promisiunea venită din partea lui Mircea Eliade care nu s-a mai concretizat niciodată:”- Amrita, aşteaptă puţin. De ce te laşi doborâtă acum, când timp de atâţia ani ai fost atât de curajoasă? Îţi promit că am să vin la tine şi, acolo, pe malurile Gangelui, am să mă arăt ţie aşa cum sunt eu cu adevărat”. Reîntâlnirea dintre cei doi a avut loc în 1972, Mircea Eliade a încetat din viaţă în 1986, fără să se mai revadă cu Maitrey Devi, care, şi ea, a părăsit lumea aceasta  la începutul anului 1989.

          Pentru şcolarii noştri din România, dar şi pentru dvs., cei de la Cenaclul de azi, din COLORADO, Denver, v-o spun, ca să ne aducem aminte că întotdeauna au fost înfărţiri de sânge, unele nerespectate,o nesocotire a dragostei , erotiismului şi iubirii, povestea de dragoste dintre Mircea Eliade şi Maitreyi este de departe una dintre cele mai impresionate din istorie, iar primul rând din povestea lor s-a scris în iarna anului 1930. Eliade avea atunci doar 21 de ani, în 1928, atunci când a plecat spre India, unde avea să o întâlnească pe Maitreyi. Proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, el  era decis să studieze sanscrita şi yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Chiar după primele întâlniri, între Mircea Eliade şi Dasgupta s-a format o legătură strânsă care avea să-l aducă pe român în casa în care locuia şi Maitreyi. În luna ianuarie a anului 1930, Eliade s-a mutat acasă la Dasgupta, unde a cunoscut-o pe fiica cea mare a acestuia: Maitreyi Devi.Când a întâlnit-o prima dată, Eliade nu a fost deloc atras de Maitreyi, după cum povesteşte chiar el în romanul ce poartă numele femeii. „Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii:mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”.

            Văzându-se zilnic, cei doi îşi petreceau din ce în ce mai mult timp împreună, Mircea o învăţa limba franceză, iar ea îl învăţa bengaleză,  uşor-uşor, fără să-şi dea seama,  au început a  se îndrăgosti unul de altul.

           „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, nota Eliade în Memoriile sale. Au trăit împreună clipe impresionante şi pentru că dragostea lor creştea cu fiecare zi, Mircea Eliade a decis s-o ceară în căsătorie pe Maitreyi,  s-au logodit pe malul unui lac, în cadrul unui ritual pe care Maitreyi, cu iscusinţa ei,  îl pusese la punct cu mare grijă, dar cum familia fetei nu era de acord cu această relaţie, întrucât tinerii făceau parte din două lumi total diferite,  imediat ce a aflat de legătura amoroasă a celor doi, tatăl fetei, după cum s-a spus,  l-a  alungat  pe Eliade din casa lor,  în ciuda dragostei care o trăiau. Ei    s-au despărţit şi s-au reîntâlnit zeci de ani mai târziu, când Maitreyi era deja în vârstă şi avea o familie împlinită. În anul 1971, Maitreyi Devi se întâlneşte cu sanscritologul român Sergiu. Al. George, cel care îi  povesteşte despre romanul scris de Eliade care îi poartă numele, şi, astfel, după 42 de ani de la ruputura dintre ea şi Mircea Eliade, Maitreyi publică şi ea,  un roman răspuns intitulat „Dragostea nu moare“. În primăvara anului 1973, în timp ce redacta deja „Dragostea nu moare”, Maitreyi îl vizitează la Chicago pe Eliade, acolo unde ajunge cu o delegaţie de iezuiţi. Un roman, cum l-a citat critica de întâmpinare, cu „cele mai frumoase citate din cele două romane”:  „Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?“ „Maitreyi“;  „O fericire calmă şi în acelaşi timp şi violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la ea o fericire cerească, la o stare de Har. La început starea se susţinea numai din priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărţi totuşi, ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot“ „Maitreyi“; „Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut“ „Maitreyi“; „Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau şi am fi devenit „ardhanariswar”.

          …„Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste toate oceanele şi continentele care ne despărţeau“ „Dragostea nu moare“; „Necazul este că nu poţi şterge nimic din ce s-a petrecut în viaţa ta. Tabloul rămâne aşa cum a fost pictat. În literatură, scriitorul poate să renunţe la porţiuni care nu sunt în armonie cu întregul, dar viaţa păstreaza totul, nimeni nu poate înlătura un singur rând măcar“ „Dragostea nu moare“.

          Ion N. Oprea Iaşi, România, 25 iunie, şi pentru Cenaclul Mircea Eliade din COLORADO, 26 iunie.