Cu înțelepții valahi, la pas prin Cheile Vârghișului 
Autor text și foto – Iuliana Bartók
Ediție îngrijită de Cosmina Marcela Oltean, redactor șef adj. Revista Luceafărul
________________

Foto: Vedere de pe traseul turistic marcat cu cruce albastră

În dimineața unui început promițător de octombrie, mă alăturam echipei de specialiști de la Universitatea Valahia din Târgoviște pentru a face niște prospectări autorizate în câteva peșteri din Cheile Vârghișului. Mă aflu aici în două posturi: cea de muzeograf pasionat de arheologie și, fără să-mi dau seama și în cea de turist-observator. Această experiență avea să-mi aducă la sfârșitul zilei atât satisfacții pe plan profesional, cât și multă dezamăgire din perspectiva turistului. Dar cum e prea devreme să tragem concluziile, iată doar un indiciu a ce m-a întristat – amprenta omului ostil în fața regulilor.  

Și cum vă povesteam, undeva la limita dintre județul Covasna și Harghita, în nordul Munților Perșani, străbătut de apele zgomotoase ale pârâului Vârghiș, printre razele blânde ale toamnei întârziate, mi se înfățișează o arie protejată de interes național – Cheile Vârghișului cu enigmaticele ei peșteri. Pe măsură ce mă afundam în pădure, peisajul parcă îmi taia răsuflareat. Da, este o rezervație naturală mare, ce se întinde pe o suprafață de 800 de ha și a fost oficial declarată arie protejată prin lege în anul 2000 (Legea 5/06.03.2000), sigur ar trebui să și-l caute mult și bine.

Complexul carstic ce începea să se formeze în jurasic numără astăzi 122 de peșteri și 9 poduri care facilitează traversarea pârâului de pe un mal pe altul și găzduiește o bogată floră (arbori, arbuști și plante protejate) și faună (diferite specii de lilieci, pești, reptile, amfibieni, insecte și alte mamifere).

În toate sezoanele anului, Cheile sunt ”luate cu asalt” de un număr mare de turiști, iar frumusețile care îi dau valoare acestui loc, îl pun în egală măsură și în pericol. 

Accesul se face pe un drum modernizat din direcția comunei Vârghiș, județul Covasna (11 km), sau venind dinspre Merești, din județul Harghita (7 km), turiștii putând folosi unul dintre cele trei trasee marcate cu: cruce albastră, punct roșu și bandă galbenă.

Traseul Cruce Albastră: traseul principal din Cheile Vârghișului, Poteca Cheii,  care urmează cursul sinuos al pârâului Vârghiș pe distanță de aproximativ 4 km, până în poiana Canton Țiglărie.
Traseul Punct Roșu, traseu circular, Poteca Lupilor – Capela Tătarilor, merge doar pe deasupra stâncilor, se intersectează la un moment dat cu traseul marcat cu dungă galbenă.
Traseul Bandă Galbenă – Poteca Kőmező, ce coboară tot la Canton Țiglărie, apoi continuă spre Colțul Chirui, Băile Selters și orașul Vlăhița. Acest traseu se intersectează la un moment dat cu cel marcat cu cruce albastră, care duce la Peștera de la Merești.
Cele mai vizitate peșteri din Cheile Vârghișului sunt: Peștera Șura Cailor, Peștera Mare de la Merești și Grota Tătarilor.

Foto: Peștera nr. 13 – Grota Tătarilor

În literatura de specialitate regăsim primele mențiuni ale complexului carstic – descrierea Peșterii Mari făcută de Johann Fridvaldszky în 1767. De atunci, pe parcursul anilor, peșterile apar în diferite alte lucrări de specialitate, iar în 1868, o descriere amplă a complexului carstic este făcută de Órbán Balázs.

În 1911, Podek Ferenc publică rezultatele primelor săpături arheologice în 15 peșteri de aici. Între 1941-1942 cercetările Mariei Mottl (paleontolog) destăinuie lumea dispărută a mamiferului primitiv, apoi între anii 1957-1958 Traian Orghidan și Margareta Dumitrescu realizează o monografie complexă a carstului editată în limba română, chiar dacă sunt descrise doar 65 de peșteri din cele aproximativ 130 cununoscute până în prezent.  (sursa informației: Arheoinvest III/2015 – Potențialul carstului din Cheile Vârghișului (Munții Perșani), pag. 591-602)

În timp, peșterile au fost cercetate de numeroși speologi, geologi, arheologi cu rezultate importante pentru lumea științifică. Evident, și în prezent, în anumite peșteri se desfășoară lucrări autorizate de săpătură arheologică.

Descoperirile arheologice de aici cu datarea cea mai veche provin din era paleolitică. Pe traseul principal marcat cu cruce albastră, undeva aproape de potecă s-a montat un panou informativ care prezintă câteva artefacte găsite de cercetătorii autorizați.

Foto: Panou informativ de pe traseul cu cruce albastră

Însă, dincolo de partea frumoasă a lucrurilor, de natura care derulează un spectacol continuu indiferent de anotimp, de moștenirea istorică și culturală, acest sanctuar este adesea ”prăduit” de căutătorii de ”comori și suveniruri”. Există persoane care dislocă formațiuni calcaroase din pereții peșterilor, depozitează necorespunzător deșeurile, vandalizează, poluează fonic, efectuează săpături ilegale, rup elemente vegetale protejate și, efectiv, fac orice pentru a deranja. 

În ciuda faptului că s-au montat panouri cu reguli clare, că sunt angajate persoane autorizate și voluntari care păzesc și îngrijesc rezervația, totuși răul se întâmplă.

Deoarece se intră într-o arie protejată este esențial să se cunoască regulile acesteia pentru a preveni eventuale accidentări sau chiar probleme cu legea. Regimul ariilor naturale protejate este reglementat prin lege (OUG 57/2007) și, în cazul nerespectării regulilor impuse în zonă, se aplică amenzi contravenționale. 

Dacă ne dorim să avem povești de spus mai departe trebuie să înțelegem că acele restricții impuse în zone speciale sunt tocmai pentru a ne proteja comorile moștenite.    

Foto: Peștera nr. 13 – Grota Tătarilor    Foto: De-contextualizarea artefactelor (deșeu din plastic lăsat în peșteră)

Pe parcursul zilei, potecile s-au aglomerat și supra-aglomerat și, stând la coadă ca să pot trece, am avut ocazia să văd două tipare comportamentale: copii și părinți care vorbeau în șoaptă, călcau cu grijă, își îndesau ambalajele de la diferite gustări prin bagaje, studiau cu atenție panourile informative, se consultau între ei tot în șoaptă, îl mai întrebau câteodată și pe rangerul Miklos P., care părea că e peste tot;  iar al doilea tipar de turiști (ce-i drept, nu foarte mulți, dar suficienți) era în totală antiteză cu cel prezentat înainte – se agitau inutil pe poduri, făceau gălăgie, erau dornici să ia câte o mică amintire din fiecare colțișor al rezervației și culmea, se mai și accidentau, dar tot nu înțelegeau nimic. 

Pentru că acolo nu am avut ocazia să o fac, mă folosesc de această oportunitate să le amintesc celor prea entuziaști că este în avantajul lor să meargă pe traseele marcate pentru a putea fi găsiți ușor dacă se rătăcesc și pentru a putea fi ajutați în caz de accidentare. Totodată, există legi care protejează patrimoniul material și imaterial și pentru a evita postura ingrată a unui turist amendat de autorități, trebuie adoptat un comportament ajustat cu cerințele locului. Un turist responsabil nu va încerca niciodată să vandalizeze peșterile, nu va lăsa gunoaie în urma lui, nu va lua niciun fel de material (formațiuni calcaroase, fragmente de vase, oase, etc) găsit întâmplător, și va anunța autoritățile prezente în rezervație.

Și pentru că a venit vremea concluziilor, încă o dată se adeverește că nu există pădure fără uscături.

S-a întunecat aici în pădure și, în timp ce îmi aprind frontala, realizez că am pierdut noțiunea timpului. Nu știu cât e ceasul și nici nu contează. Am avut una dintre cele mai inedite experiențe profesionale alături  de echipa Universității Valahia din Târgoviște. Plec de aici cu speranța că lumea va începe să înțeleagă importanța protejării zonei și păstrez în suflet, pentru o mică eternitate, amintirea unui tărâm de basm, voi privi apoi fotografiile făcute și îmi voi aminti cu drag ciripitul păsărilor, zgomotul pârâului, parfumul florilor și al pădurii.

Așadar, bucurați-vă de chei fără să luați sau să lăsați “suveniruri” !