Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CU VOLUMUL ,,PUSTIUL UMAN” TEONA SCOPOS DESPRE TRANZIŢIE

Oprea,I-NPublicat de Ion N. Oprea, 8 dec.2013

 

 

Împărţită în mai multe capitole – Miez şi suflet de om, Iubire de Dumnezeu, Anotimpuri româneşti, Anii Copilăriei, Dragoste de neam, Gânduri, gânduri,- cartea de versuri a Teonei Scopos intitulată Pustiul uman, editura PIM, Iaşi, 2013,  place.

De la volumul Dor de normalitate, apărut în 2011, fără ştirea prealabilă a autoarei, la cel de faţă, intitulat Pustiul uman, s-a scurs un timp care putea fi şi este al acumulărilor pozitive. Continuăm a fi în  faţa unei poezii cu aceeaşi sensibilitate sufleteasca si totusi mai triste, de aici, probabil şi titlul cărţii: Pustiul uman: „…Învaţă-mă Doamne, să merg şi să lupt –/ Nu vreau ca pustiul să crească şi-n mine –/ Mi-i dor absolut de dramul de bine/ Uitat de o viaţă în sufletul rupt/”.

Fără ştirea  autoarei, prieteneste tainuit dar cu sinceritate exprimat in înseşi destăinuirile ei: “…emoţii profunde am trăit când, oameni străini mie şi fără ştirea mea , au făcut să apară, la editura PIM volumul “Dor de normalitate”, cu câteva luni bune în urmă. … un manuscris a ajuns , prin intermediul unor cunoştinţe comune, sub ochii distinsei doamne profesor Ana Dumitrescu, şi de aici … o mare şi emoţionantă surpriză pentru mine” – editarea primei mele cărţi.

Dat fiind timpul în care este scrisă poezia şi realităţile vieţii, starea de exprimare a trăirilor autoarei nu pot fi decât credinţa în Dumnezeu, iubirea faţă de locurile natale, dragostea şi respectul datorat părinţilor ei, încrederea in faptul ca fiica sa va ajunge să trăiască o viaţă mai bună decât noi care, am acordat atâta speranta acelui decembrie 1989, am ajuns să constatăm  că ceea ce se cheamă tranziţie este o poveste fără de sfârşit, nesituata încă  în paşii pe care i-am străbătut de la  epoca  pe care o crezusem total haină…

Cu gândul la Iureşti, locul unde a văzut lumina zilei, botoşăneanca Teona Scopos vede numai Curcubeele copilăriei despre care, fireşte, scrie nostalgic: „Tună deasupră-ne, tună,/ Biserica-i albă pe deal,/ Lucind argintiu, ireal,/ În prag iminent  de furtună./ … Bat clopote, cerul se-mparte,/ În spate cu frica furtunii –/ Se  zbat aiurea lăstunii/ Şi ploaia se trece departe/. În urmă, sub norii ce pier,/ Se nasc curcubee-n hotar –/ Biserica pare altar/  Cu fruntea lipită de cer./ Privirile vor să-nţeleagă,/  Se-nchină satul uimit –/  Un deal de altu-n zenit/  Cu arcuri grele se leagă./ … Adun sub gene lumină,/ În suflet hrană adun –/  Se lasă seara-n cătun/  Sub sfânta vrere divină”.(Curcubee la Iureşti).

„Mi – i tare dor de tata, mi-i tare dor de mine,/ Mi-i dor de-un dram de pace, de linişte, de viaţă –/ Simt hăuri dinspre ieri şi hăuri simt în faţă/ Şi fără voia mea mi-i dor şi mi-i ruşine./ În jumătatea toată şi încă ani în plus, /Simt secolul din mine cum m-a cuprins degeba/ Şi timpul se petrece uitând să-şi facă treaba,/ Când la-ntrebări nepuse nici nu găsesc răspuns./ Oricât trăieşti de mult, te spulberi fără rost –/ În tatăl meu simt timpul meschin şi egoist –-/ E-atât de deprimat, de inutil, de trist,/ Neîntrebat de nimeni ce e şi ce a fost./ Nu-l amăgesc spunând că binele-i pe drum,/ Mă doare mult prea mult să-l văd murind încet –/ Nu vrea nimic, nu cere… se chinuie discret…/ Ce tată am avut… ce tată am acum…/” (Dor şi neputinţă). Sau În „Rugă”: …”Dă-mi Doamne sănătate şi trupului şi minţii,/ Dă-mi gânduri cu lumină şi suflet cu senin,/ Să ştiu valoarea clipei şi-n anii care vin/ Să-i fiu aproape fiicei şi să-mi ajut părinţii”…

Ca medic, în contact permanent cu publicul care aglomereaza şi solicită asistenţă medicală în proporţii de masă, autoarea, ca un seismograf nu poate trăi şi exprima decât aceleaşi stări pe care le întâlneşte zilnic: lipsa mijloacelor materiale, a banilor în primul rând, sărăcia şi mizeria  materială şi morală  în care ne-au adus guvernanţii indiferent din care tabără politică fac parte, toţi ignorând electoratul, dar  satisfăcându-şi propriile buzunare. Când România nu mai are nici un sector industrial care să asigure locuri de muncă, agricultura a rămas doar amintire, iar cultura este doar prilej de exprimare a goliciunii intelectuale a celor care o promovează, este firesc ca şi poezia care se scrie să fie aceea care să treacă de la normalitatea aşteptată la ceea ce numeşte Teona Scopos – Pustiul uman… Pustiu în zona industrială a Iaşilor, pe fostele ogoare ale IAS şi CAP, multe din unităţile culturale de la sate fiind astăzi locuri de consum a băuturilor alcoolice, societatea în întregime devenind astăzi o mare consumatoare, mai de loc producătoare. Este şi firesc să citim că în judeţul nostru, ca în întreaga ţară, a  scăzut  consumul la pâine, dar a sporit  cel al consumului de băuturi alcoolice, deşi populaţia României înregistrează mari diminuări ca număr de suflete…

Prezentă la locul de muncă, în confruntare cu starea precară de rezolvare a solicitărilor tot mai numeroase, găsesc normal ca omul de cultura care este medicul să  scrie şi să se exprime fără menajamente, fie şi atunci când se referă la  dorul de Moş Crăciun: “…Sub vreme şi vremuri se-adună dureri /– Ne-alintă doar toamna târzie şi caldă –/ Români, tot mai mulţi, se zbat şi se scaldă/ Sub griji fără număr, mergând nicăieri./ Vitrinele gem în forfotă vie,/ Beteală şi globuri acoperă jalea/ Ce macină vieţi pierdute în calea/ Ce duce în hăul numit sărăcie./ Beţivi ori lihniţi, cresc teama şi mila – / Copii în canale şi câini fără casă – /Ştiri sumbre-n ziare, dar cui îi mai pasă/ De ţara în care predomină sila?/ Politica-i greaţă, cultura de lut –/ În şcoli şi spitale nimic nu-i normal – / Ni-i ţara epavă departe de mal –/ N-avem viitor, prezent, nici trecut./ Cresc mii de palate , dar creşte şi râia –/ O lume gândeşte, pe zi, mai puţin./ Doar cerul de toamnă surâde senin/ La tot ce-a ajuns acum România./ Aşa, obidiţi, visăm la mai bun –/ Decembrie este atât de aproape – /Românii adună speranţele sub pleoape, / Cu dorul în suflet – dor de Moş Crăciun”.

Aceasta este poezia scrisă de medicul Teona Scopos, aceasta este poezia noastră care ne reprezintă, poezia Pustiului uman. A Pustiului uman,  a ţării în care, spre dispreţul guvernanţilor,  staţiunile de odihnă şi tratament nu mai aparţin ca trebuinţă celor nevoiaşi dar nici bogaţilor vieţii de astăzi care îşi fac vacanţele nu în România, care nu-i mai satisface,  ci pe plaiuri străine…

O asemenea poezie care cheamă la un alt Decembrie pe care tot mai mulţi  îl văd cât mai aproape şi necesar, pusă alături de „Un gând, un vers, deţinuţilor politici” este cum nu se poate mai elocvent să le reamintească: „…Călăi ce zâmbeau, rânjind oţelit, / V-au pus foc în viaţă, dar nu în fiinţă /  Prin mult adevăr, prin multă credinţă, / Durerea din voi mai mult v-a călit”…

Da, cu atât au rămas foştii deţinuţi politici. Au fost căliţi să vadă că ceea ce au visat şi au aşteptat de la Decembrie 89 este doar o poveste, cu secvenţe mult mai palide decât cele din cartea de faţă care au totuşi în ele boabe de mărgăritar… Foştii deţinuţi politici au beneficiat de ceea ce a fost operaţia  numită călitul în puşcăriile de la Sighet, Râmnicul Sărat sau de la Vaslui, iar torţionarii, şefii închisorilor şi a inspectoratelor de Securitate cu pensii mari, nebănuit de mari faţă de pensiile noastre, cu îndemnizaţiile primite azi drept compensare a vieţii încarcerate de către cei care întotdeauna, în mod nejustificat, au ştiut să ierte, fără să aprecieze ceea ce înseamnă bugetul României…

Cartea Pustiul uman este totuşi o poezie a omenescului. Chiar şi atunci când  autoarea acuză, ea nu uită să ne reamintească un adevăr de la care nu trebuie să ne abatem: Cu noi este Dumnezeu… E vorba de o poezie a lacrimilor  care răspândind speranţa în mai bine devin tămăduitoare, fie şi ca balsam pentru inimă şi suflet.

Volumul Pustiu uman, 298 p, format academic, a doua în palmaresul autoarei, (prima Dor de normalitate, 2011, 152 p.) este un succes pentru colaboratoarea multor publicaţii dintre care le reamintesc: Cronica, Astra, Candela Moldovei, Pagini medicale bârlădene,  Învierea-Timişoara, Armonii culturale- Adjud, Onyx (Vaslui-Dublin, Irlanda), Lohanul şi Elanul, Vaslui.

Grafica lui Radu Bercea e încântătoare, are diafanele aripe ale înţelegerii versurilor promovate de Teona Scopos care , şi ea are sclipiri de plastician, ceea ce spun şi copertele semnificative ale cartii prezentate.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5