Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cultura războiului

Cultura războiului

 Autor, Gruia Cojocaru

Conectaţi pe calea undelor la tensiunea evenimentelor planetare, adesea halucinante în desfăşurarea lor, putem descoperi o infinitate de nuanţe, care, privite distinct ori ca părţi integrate într-un întreg, se pot constitui în repere culturale. În ceea ce mă priveşte, am ales drept ţintă problematica războiului, influenţat – recunosc! – de ultimele desfăşurări de forţe din Libia. Fireşte, aş putea fi întrebat: ce legătură există între cultură şi război? În sens restrâns, niciuna, poate doar că războiul în sine distruge adesea vestigii importante ori civilizaţii întregi; în sens larg însă, am putea lua în calcul faptul că războiul însuşi poartă în structura sa nu doar nevoia de spaţiu, de bunuri materiale/spirituale, ci şi o întreagă filosofie a grandorii, care face din tentaculele sale – ambiţia, vanitatea, invidia – reflexele unei culturi adânc înrădăcinate în conştiinţa umană.

Pe această coordonată înscriindu-mă, mi se pare esenţial să identific modul în care, la nivel european şi nu numai, este perceput războiul, evitând însă obositele cărări – de genul războiului de apărare ori agresiune, de independenţă, de guerilă, ori războiul spaţial, informaţional, psihologic sau total –, ce pot fi consultate în lucrările de specialitate. Şi nu e deloc greu deoarece, privind prin prisma unei culturi a războiului, lucrurile au rămas identice ca în Antichitate şi/sau Epoca Medievală, de vreme ce scopul – dominaţia –  a rămas acelaşi, doar mijloacele de obţinere a triumfului modificându-se în permanenţă. Astăzi, într-o lume ce se pretinde civilizată, funcţionează tot dreptul celui puternic, dintr-o eternă ,,logică” a leului, însă accentul filosofiei războiului se focalizează – imediat după ce felina şi-a fixat ţinta – pe justificarea demersului. Nu trebuie să coborâm prea mult în Istorie pentru a ne aminti că, de pildă în Războiul din Irak – declanşat de S.U.A. şi aliaţii săi în anul 2003 – pretextul a fost acela că statul condus de Saddam Hussein, prins în celebra axă a răului, deţinea arme de distrugere în masă, şi, întrucât acest fapt ar fi fost o ameninţare la adresa umanităţii, jandarmul universal trebuia să ia atitudine, prin forţa armelor sale, întru (re)stabilirea păcii, pentru ca, mai apoi, după victorie, să-şi promoveze valorile proprii întronând democraţia în acel spaţiu geografic. Las la o parte interogaţia firească: de ce armele americane protejează Terra, iar armele statelor care nu intră în corul aplaudacilor statului de peste Atlantic generează teroare?… Totuşi, nu pot uita că, după căderea regimului condus de Saddam Hussein şi transformarea ţinutului dintre Tigru şi Eufrat într-o ruină,  singurul câştig real, dincolo de accesul unora la aurul negru irakian, a fost producţia de sânge fierbinte ce încă irupe  din arterele unui popor mândru şi prea încercat de istorie.

 De când mă ştiu m-am solidarizat cu cei vulnerabili, nefiind de partea celor tari nici când actele lor îmi păreau justificate. Ce nevoie aveau ei de încuviinţarea mea?! De aceea, ieşind din cadrul strict al unei existenţe private, am detestat şi detest în continuare invaziile greilor lumii în operaţiuni cum au fost cele care au vizat spaţiul fostei Iugoslavii, Irakul ori Afganistanul, ca să mă refer doar la istoria recentă.  Dacă domnii din alianţă  erau atât de receptivi la durerile  popoarelor Terrei, de ce nu s-au dus să facă ordine în Rusia sau în China? Fuseseră respectate drepturile omului în Piaţa Tien An Men, din Beijingul lui iunie ’89?… Se ia vreo măsură concretă împotriva Rusiei, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată, anual, în instanţă grave încălcări ale libertăţilor individuale? Sau, mai nou, are vreo rezonanţă palpabilă faptul că Statele Unite ale Americii au fost puse sub ,,microscopul” comunităţii internaţionale în privinţa respectării drepturilor omului, iar Consiliul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a transmis Washingtonului sute de note care argumentează violarea acestor drepturi, cireaşa de pe tort fiind centrul de detenţie de la Guantanamo???

Nu! N-are nicio importanţă, astfel de coordonate sunt perdele de fum pentru mass-media, întrucât ceea ce contează pentru marile puteri sunt sferele de influenţă şi modul în care pot să-şi taie o felie mai consistentă din resursele lumii. Cum acest echilibru e astăzi mai fragil ca oricând, orice truc sau tehnică de manipulare e bună… până şi cea în care sunt vehiculate drepturile omului…

Văzând ipocrizia, machiavelismul şi aroganţa decidenţilor lumii de azi, mă bucur că am fost contemporan cu oameni integri precum Saddam Hussein ori cu Slobodan Miloşevici – pe care i-am admirat cu toată fiinţa mea pentru puterea lor de a rămâne verticali în faţa fatalităţii Istoriei – şi-l înţeleg perfect pe profesorul irakian Bara Haki Abdulbaki, de la Liceul din Pomârla- Botoşani, când îmi spunea că – deşi în anii ’80 regimul lui Saddam l-a condamnat la moarte pentru poziţia sa antisistem – ,,dictatorul” zdrobit de americani a fost un patriot, un om care şi-a iubit cu devotament desăvârşit Ţara.

Restul e făcătură de doi bani!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5