Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

DACĂ N-AR FI MURIT ATÂT DE TÂNĂR!

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Lucia OLARU NENATI

 

 

 

 

DACĂ N-AR FI MURIT ATÂT DE TÂNĂR!

 

Sursa primară: https://www.monitorulbt.ro/editorial/2018/06/15/daca-n-ar-fi-murit-atat-de-tanar-lucia-olaru-nenati-scriitor/

Oraşul naşterii lui Eminescu se îmbracă iar în mireasma nirvanatică a teiului nemurit de condeiul său, de parcă ni s-ar aminti astfel de ziua în care a părăsit lumea pământească, dar şi de pierderea petrecută atunci. Căci pierderea suferită prin dispariţia lui atât de timpurie este atât de evident incomensurabilă pentru naţiunea, pentru cultura şi fiinţa noastră încât, parafrazând dialogul eminescian dintre Domnul

Destin şi Doamna Lume, încercăm să ne imaginăm la modul compensativ o insulă Utopia în care ne închipuim că Doamna Lume ar afla la timp de existenţa Creatorului de geniu şi ar face totul ca să-i prelungească şi să-i uşureze existenţa cu ani, zile şi minute, ştiind că-i sunt cântăribile în aurul eternităţii. Iat-o dar pe Doamna Lume scutindu-l pe creator de mizeriile vieţii zilnice, de grija de a-şi procura hrana şi, mai ales, cafeaua, de frigul iernilor fără foc, de obligaţia ruşinoasă de a-şi amaneta lucrurile, de suspiciunea de-a fi sustras un dulap de la biblioteca unde a lucrat, de oboseala lungilor drumuri prin inspecţiile revizoratului şcolar, de hărţuielile redacţiilor nesătule de articole, de tensionărie şi dezamăgirile meandrelor politice, de grija zilei de mâine şi de inconfortul mutării din gazdă în gazdă, de suferinţele bolilor complexe şi, de fapt, agravate de suprasurmenare, de supărări, de frământare; la fel, de grija înstrăinării ţărânei scumpe de la Ipoteşti unde zace tot ce-a avut mai scump pe lume şi, mai ales, de tot mai marea distanţă dintre modelul ideal al existenţei – pe care el îl avea arheal în cuget precum are albina desenul fagurelui în genomul său – în antiteză cu derularea reală a acesteia, tot mai dezamăgitoare. Să ne amintim cum această dezamăgire se întrupează în cuvinte de indignare paroxistică, ţâşnind din preaplinul ei ca nişte vulcani noroioşi şi fierbinţi: „iar de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul”, sau: „laudele lor, desigur, m-ar scârbi peste măsură” ş.a. Această indignare a lui vine din lezarea gravă a aspiraţiei lui puternice către acest model ideal. De fapt, după atâţia ani de aprofundare a existenţei şi creaţiei sale, de aici vine, cred, drama lui funciară: nu în primul rând din condiţia geniului neînţeles, sau nu numai, ori nu neapărat din perceperea accepţiunii de geniu doar în sens literar, în zona creaţiei estetice; nici măcar în cel filosofic, de condiţie tragică a naturii umane; sau nu numai. Ci din aceea că, spre deosebire de toţi ceilalţi oameni, preocupaţi nativ în mod exclusiv sau în primul rând, de propria lor existenţă, de satisfacere a nevoilor personale, faţă de care interesele generale, ale comunităţii naţionale, sunt importante doar în măsura în care o parte a lor se răsfrânge şi asupra propriului lor interes; aşadar, comparativ cu aces tip de oameni, majoritar, Tipul Eminescu este unul atipic; este acela pentru care interesele, imaginea, destinul colectiv al naţiunii sale, sunt prioritare pentru el ca individ, în mod profund, firesc, netrucat. El devine astfel exponentul alternativei celei mai faste a destinului naţiunii, a unei variante ideale a acestuia, pe care el îl percepe, şi-l reprezintă şi de aceea, luptă pătimaş, energic, chiar panicat de spaima de-a nu avea timp şă-şi ducă misiunea la îndeplinire, în slujba acestui destin. Este un ostaş al acestei Utopii, al acestui destin nec plus ultra, nu numai un poet unic într-o eră. De aici atitudinea lui paradoxal de vindicativă pentru conceptul de poet, căruia-i sunt acceptate atitudini de reverie, nu cele combative. El este combativ, vehement, dârz până la vitejia de tip feudal, cavalerească, pentru că apără o Dulcinee, o entitate arhetipală, arheală: destinul ideal al naţiunii sale. Privitorii superficiali din vremea lui sau de mai târziu, neînţelegînd acest lucru, au catalogat tendinţele sale drept antiprogresite, retrograde, fără a-şi da seama că sistemul lor categorial este defectuos; el nu e retrograd, ci atemporal în lupta sa pentru că acest ideal este atemporal, egal cu sine în perfecţiunea sa utopică; adecvat însă în ipostaza sa concretă la real, la evoluţia societăţii, a ştiinţei, a istoriei. Având doar opera-i sublimă şi cutremurătoarea imagine a ce ar fi putut da dacă mai trăia, trebuie să notăm încă un dezacord fatal între Domnul Destin şi Doamna Lume, care n-a învăţat nici azi să-şi preţuiască, să-şi iubească şi să-şi apere exemplarele de elită ce-i dau şansa evoluţiei. Şi să aspirăm mireasma teiului ca pe ofrandă de tămâie trimisă lumii de azi în amintirea sa.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5