„Darul vieţii: Dragostea”de Ion N. Oprea

 

Editura PIM , Iaşi, 2014
Postfața: „DRAGOSTEA, cea mai frumoasă poveste…”, semnată de ing. Martha Eşanu, redactorul şef al revistei Prietenia, Iaşi, în Confluenţe literare, ediţia 1286 din 9 iulie, coordonator Marian Malciu, vicepreşedinte al Filialei Olt al Ligii Scriitorilor Români..

 

În urmă cu două luni, Editura PIM Iaşi a scos de sub tipar, sub titlul menţionat mai sus, Antologia de proză scurtă Darul vieţii. Dragostea coordonată de domnul Ion N. Oprea, publicist, eseist, scriitor.  Este extrem de bogată în idei raportate le tema abordată, dar şi sub aspectul numărului de coautori atraşi într-o colaborare rodnică, astfel că toate lucrările acoperă un total de şase sute de pagini, inspirat aşezate în două volume.

Am convingerea că nimeni nu vă poate introduce în conţinutul acestei cărţi mai bine decât a făcut-o doamna inginer Martha Eşanu, redactor şef al revistei ieşene Prietenia, pe care o prezint aici prin postfaţa pe care domnia sa, inspirat,  a intitulat-o Dragostea, cea mai frumoasă poveste… , s-a adresat gazda manifestării virtualilor cititori.

Important, printre altele, este faptul că în nici 24 de ore de la difuzarea ediţiei despre carte, coordonatorul ei şi coautori au făcut comentarii pertinente 142 de cititori, ca în două zile numărul lor să ajungă aproape de 400,  ceea ce este un mare succes.

Dar iată postfaţa volumelor, scrisă de Martha Eşanu:

„Darul vieţii:  DRAGOSTEA” este al cincilea volum coordonat şi realizat de jurnalistul Ion N. OPREA în seria antologie de proză scurtă, serie reprezentând un “buchet”ce înmănunchiază scrieri pe teme anterior propuse şi agreate de toţi cei ale căror lucrări literare se regăsesc între coperţile acestor “volume cenaclu”.

Apărut la Editura PIM Iaşi, în anul 2014, volumul cuprinde, aşa cum de altfel ne şi precizează coordonatorul său în prefaţa ce poartă titlul “Colegială”, o mare diversitate de specii literare: eseuri, reportaje, interviuri, recenzii, descrieri narative bazate pe fapte reale sau imaginare, poezii, toate ilustrând DRAGOSTEA, cel mai mare dar al vieţii.

Parafrazându-l pe istoricul Adrian Cioroianu care ne îndeamnă mereu să nu uităm că “istoria rămâne cea mai frumoasă poveste” putem afirma că şi dragostea este cea mai frumoasă poveste, o poveste începută chiar de la naştere căci “din iubire ne-am născut” şi continuată pe tot parcursul vieţii în multiple forme de manifestare: dragostea faţă de părinţi şi copii, faţă de profesori, faţă de natură, faţă de cei care ne sunt aproape zi de zi şi pas cu pas pe întortocheatele cărări ale vieţii, dragostea faţă de Creatorul divin şi de credinţa strămoşească, dragostea de neam, ţară şi limbă, dragostea faţă de un suflet pereche, dragostea ca fundament al vieţii de familie, dragostea ca fir conducător al filmului vieţii fiecăruia dintre noi…..

În contextul general al conştientizării efemerităţii existenţei umane şi implicit al sentimentelor ce o însoţesc, Gabriel Garcia Marquez ne mărturiseşte că „ar trăi mereu îndrăgostit de dragoste” şi „nu ar lăsa să treacă nici o zi fără a spune celor dragi că îi iubeşte” în dorinţa de a demonstra oamenilor că „îmbătrânesc atunci când nu se mai

îndrăgostesc, când nu mai iubesc…”

Despre dragoste, iubire şi amor ne vorbeşte scriitorul Vasile Filip în paginile intitulate „Despre dragoste – la timpul prezent”exprimându-şi, în frumoase şi pilduitoare cuvinte, credinţa că „Această triadă mai şade, încă, la temelia lumii şi ea nu impune nici graniţe nici discriminări. Singura regulă, dată de substanţa sentimentului, adică a purităţii lui, evidenţiază faptul că aşa cum tinereţea nu e cuvântul celor care o au, tot aşa bătrâneţea nu este un handicap; ea este o stare, nu o povară, chiar dacă unii şi alţii o socot astfel”

Cunoscutul publicist Ion N. Oprea  a adunat, în jurul tematicii propuse, autori de vârste, profesii şi preocupări diverse dar care au în comun dragostea pentru cuvântul scris, ceea ce constituie cea mai autentică şi palpabilă dovadă că „omul se poate dărui creaţiei de la tinereţe până la adânci bătrâneţi, cu respectul anilor pe care i-a parcurs în viaţă”.

Maestrul Radu Beligan afirma de curând, la aniversarea a 95 de ani de viaţă: „Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic, să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte…iubiţi ce vreţi, dar iubiţi!”

De-a lungul vieţii florile cele mai frumoase, flori perene sunt dragostea, iertarea, speranţa, răbdarea, aprecierea şi bunătatea…Ele trebuiesc oferite zilnic, mereu şi mereu, prin ele ne îmbogăţim continuu şi îi îmbogăţim şi pe cei apropiaţi nouă.

La fel ca mulţi dintre noi dealtfel, profesoara Doina Dobreanu din comuna Subcetate, judeţul Harghita, a perceput copilăria ca pe un fericit tărâm al iubirii unde părinţii şi bunicii i-au oferit toată iubirea, atenţia şi grija lor. Deşi erau vremurile zbuciumate ale „obsedantului deceniu”, 1950-1960, când greutăţile şi lipsurile materiale erau foarte mari, când nu se găseau nici de unele din cele necesare traiului diurn, copilei de atunci nu i-a lipsit nimic fiindcă în modesta ei familie exista lucrul cel mai de preţ, iubirea. Redau câteva fragmente dintr-un interviu realizat de Cosmina – Marcela Oltean cu doamna profesoară Doina Dobreanu, interviu înserat în antologie în paginile intitulate  foarte sugestiv „Unde dragoste nu e, nimic nu e…” : “Noi aveam totul fiindcă aveam iubirea. Am învăţat atunci, printre altele, şi m-am convins apoi cât este de adevărat, că omul nu are nevoie de prea multe pentru a fi fericit; iubirea suplineşte totul, iubirea de aproapele, iubirea de Dumnezeu; iubirea cu toate faţetele ei este un adevărat briliant, este o comoară dacă ştii să o dăruieşti şi să o primeşti; este un har care te îmbogăţeşte sufleteşte, mereu şi mereu, îţi dă curaj, putere, bucurie. Calea spre fericire, accesibilă oricui este calea simplă a iubirii. Asta am învăţat prin exemplul celor dragi şi exersând împreună cu ei; a fost lecţia practică pe care am învăţat-o în copilărie; m-am convins o dată cu trecerea anilor de valabilitatea ei. Relaţia aceasta de iubire care se exersează în familie, începând din primii ani de viaţă, nu poate fi suplinită de televizor, de calculator, de telefonul mobil. Socializarea se învaţă în familie, nu pe Facebook.”

De la dascălii ei, pe care i-a considerat „modele de iubire” doamna Dobreanu a învăţat „să evalueze oamenii nu în funcţie de avuţia lor ci după anumite trăsături de caracter cum ar fi : cinstea, corectitudinea, demnitatea, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, sobrietatea, înţelepciunea, echilibrul moral”. Aceste trăsături de caracter le–au întruchipat majoritatea dascălilor noştri care au fost, pentru noi şi pentru întreaga comunitate urbană sau rurală din care făceau parte, adevărate repere de comportament etic şi moral.

„Copilul se formează în familie, cei şapte ani de acasă nu pot fi supliniţi de nici o facultate absolvită mai târziu. Regulile bunului simţ care trebuie respectate în societate ne sunt inoculate de familie, în mod deosebit de mamă şi sunt transmise din generaţie în generaţie” ne precizează doamna profesoară arătând că şi astăzi are în minte cuvintele mamei-sfaturi legate de respect, bună-credinţă, omenie, măsură – rostite cu iubire, ca o binecuvântare ori de câte ori copilul părăsea casa părintească plecând în lume.

„Să arzi mereu pentru a dărui lumina”este misiunea pe care şi-o asumă orice dascăl consideră doamna profesoară Dobreanu socotind că „dacă investeşti iubire în ceea ce faci, dacă te pasionezi, răsplata va fi în primul rând una tot afectivă concretizată în momente de bucurie care îţi dau încrederea în tine şi curajul de a persevera”

„Profesorul…ca şi soldatul, nu are viaţă personală” spune doamna profesoară Mioara Niculescu, din Constanţa, parafrazând un vers al lui Nichita Stănescu.

În paginile intitulate „Profesorul..ca şi soldatul” autoarea menţionează: „Există  devotament, dăruire, pasiune în toate profesiile dar a fi dascăl este altceva, cu totul altceva…Profesorul este singurul căruia noi toţi îi datorăm ceea ce ştim, ceea ce suntem, el este primul om care ne-a marcat viaţa spirituală, intelectuală, profesională…Dascălul este o entitate, este soldatul necunoscut care a câştigat toate bătăliile cu care i-a făcut celebri pe generalii lui. Toţi învăţaţii lumii au avut un învăţător care le-a descifrat miracolul învăţăturii, al cunoaşterii.”

Emoţionante sunt cuvintele despre părinţi scrise de preotul dr. Nicolae Gheorghe Şincan în paginile purtând titlul „Până la moartea lor, părinţii rămân părinţi.”

Din acestea am spicuit: ”Cinstirea părinţilor Dumnezeu a îmbrăcat-o într-o poruncă divină. Părinţii trebuie iubiţi, cinstiţi şi respectaţi pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea ce au făcut sau fac pentru copiii lor. A-ţi cinsti părinţii înseamnă: „a-i iubi”, „a-i asculta”, „a învăţa din experienţele lor”, „a-i preţui” şi „a-i ajuta”…Iubirea părinţilor este şi o poruncă a firii, de aceea o şi găsim la toate popoarele, chiar şi la toate vieţuitoarele, oricât de sălbatice ar fi ele….Fiecare ocazie pierdută de a da părinţilor cinstire şi a le arăta preţuirea pe care o merită poate conduce mai târziu la durere şi la amare păreri de rău”.

Urmărind viaţa omului în paralel cu învăţătura creştină, Marian Malciu din Slatina-Olt ne spune că putem lesne observa că firul comun îl constituie dragostea. În paginile intitulate „Darul iubirii” autorul ne arată că „esenţa vieţii şi a legii creştine este dragostea; toţi purtăm în sufletul nostru o dorinţă imensă de iubire şi asta pentru că încă de la naştere primim în dar iubire”.

„Despre dragoste” îşi intitulează doctorul Aurel Constantin Panfil din Iaşi paginile incluse în acest volum  subliniind că deşi suntem extrem de diferiţi unii de alţii totuşi în străfundul sufletelor noastre există dragoste sub nenumărate forme dar dorinţa omului de a iubi şi de a fi iubit nu se poate împlini dacă nu respectăm dictonul lui Seneca: „Si vis amari, ama – Dacă vrei să fii iubit, iubeşte”

“Rândurile despre neuitare” ale profesorului Traian Nistiriuc-Ivanciu din Câmpulung Moldovenesc ne vorbesc despre momentul greu al despărţirii de persoana iubită după ani şi ani de viaţă trăită alături, la bine şi la greu, în înţelegere şi armonie…

“Fără Tine, singurătatea-mi dă târcoale,
Îşi face loc în gândurile-mi goale,
Mă-nvăluie-n urât şi-n noapte,
Îmi ninge-n amintiri palide şoapte.
Fără Tine, romanţa ce-o ascult
Mi-aduce-n suflet un nesfârşit tumult
Din vremurile-n care visam împreună…”

Gândurile sale ca şi cuvintele unui cunoscut cântec ne confirmă ceea ce ştim deja toţi cei trecuţi prin astfel de dureroase experienţe de viaţă: ”De singurătate n-ai să găseşti un om prea fericit…De singurătate grea e noaptea, grele-s zilele…”

Poetul şi prozatorul Ioan Grămadă din Câmpulung Moldovenesc se referă la dragoste ca elixir al vieţii subliniind că acestui minunat sentiment îi datorează cele mai frumoase momente ale vieţii pe care le-a trăit şi le trăieşte cu toată intensitatea.

Amintindu-şi de cartea “Trandafirii negri” a scriitorului arab I.Djamel, carte citită cu mulţi ani în urmă, Ioan Grămadă ne redă următoarele rânduri ce conţin mult adevăr: „Cine crede că poate să găsească totul perfect în dragoste, nu va avea parte de o dragoste adevărată niciodată”

„Dragostea este o bibliotecă de sentimente” spune scriitorul Radu Cârneci şi din această bibliotecă nu poate lipsi sentimentul iubirii faţă de locurile natale, faţă de locurile de obârşie şi faţă de prietenii din copilărie. Aceste sentimente sunt ilustrate şi în poezia „Aş vrea să ştii!” scrisă de profesorul Cicerone Medeleanu din Iaşi:

“Aş vrea să ştii prietene din sat,
Că n-am uitat nimic din tot ce-a fost,
Nu te-am uitat, chiar de-am plecat
M-am dus şi eu să-mi fac un rost…

Aş vrea să ştii că nu mi-a fost uşor
Să duc povara anilor cu mine.
Am acceptat să urc şi să cobor
Să nu ne facem neamul de ruşine.

Îmi amintesc când drumul mi-era greu
Sărutul cald al mamei pe obraz
Şi ruga ei la Dumnezeu
Să mă ferească de necaz.

……………………………………………

De ce te miri prietene că duc şi acum
Povara amintirilor din sat
Mi-e greu dar nu mă-ntorc din drum
Nu pot să uit de unde am plecat.”

Doamna Geta Modiga din Bârlad ne spune că: „Dragostea, în esenţă, este un dar Divin care ne dă puteri miraculoase şi speranţe că vom reuşi să sfidăm necunoscutul destin” şi ne îndeamnă „Să ne deschidem sufletele să-l primim şi, în egală măsură, să-l oferim, indiferent de vârstă”.

În paginile ce poartă titlul „Câţi au norocul să o întâlnească ?” doamna doctor Teona Scopos din Iaşi defineşte succint dragostea şi vorbeşte despre întâlnirea providenţială cu-n suflet pereche, cu jumătatea sufletului: ”Dragostea înseamnă încredere şi respect, puterea de a înţelege viaţa cu tot ce înseamnă ea, cu frumos şi urât, cu bune şi rele, recunoscând în partener calităţi şi defecte, ajutându-l şi sprijinindu-l necondiţionat.

Când destinul îţi scoate în cale jumătatea fiinţei şi sufletului, eşti binecuvântat. Devii mai bun, mai înţelept, mai profund. Găseşti în miezul tău de om puteri şi trăiri nebănuite. Prezenţa celuilalt te înnobilează. Te simţi cu rost sub soare. Munceşti cu tragere de inimă, respiri mai viu, te hrăneşti cu propriile trăiri, te încarci cu speranţe de bine şi mai bine, te simţi OM normal şi împlinit”.

O parte din aceste frumoase gânduri despre dragoste sunt transpuse şi-n versurile poeziei “Dor de tine”:

“ Mi-i dor, mi-atât de dor de tine…
Prin amintire hoinăreşti
Şi ne-ntrebat, în gând la mine,
Ca altă dat-te cuibăreşti.

Nu am ştiut nici ce-ai gândit,
Să te cunosc, nu cred nici azi-
Tăcut, în mine te-am iubit
Şi-n colţ de suflet încă arzi.

Dar nu mai simt ca altă dat-
Străin mi-ai fi de te-aş vedea,
Dar cât de mult te-am aşteptat…
Eşti dorul meu, tăcerea mea.”

 

Despre iubirea faţă de Dumnezeu, doctoriţa poetă afirmă: ”Indiferent pe ce tărâm ne naştem, sub ce credinţă sau obiceiuri, prezenţa lui DUMNEZEU în suflet .DUMNEZEU ne-a dat tuturor minte şi suflet. Depinde de noi cum ştim să înţelegem asta. Şi nu frica de DUMNEZEU trebuie să înfrângă în noi răul, ci dragostea faţă de EL. Prezenţa LUI să ne lumineze mintea şi să ne încălzească inima pentru o viaţă în cinste. Recunoaştem sau nu, nimic nu există fără DUMNEZEU. Există în noi şi în afara noastră, călăuzindu-ne, veghindu-ne, ocrotindu-ne. Trebuie să putem înţelege şi simţi asta. Dragostea de DUMNEZEU, dragostea de frumos şi cinstit, încrederea în propriul miez, ne călăuzesc paşii prin destin. Dragostea este o binecuvântare pentru a nu ne simţi singuri niciodată, pentru a ne înţelege rostul pe pământ şi soarta hărăzită fiecăruia dintre noi.”

Dragostea de DUMNEZEU ne este prezentată şi în versurile poeziei ce poartă acelaşi titlu:

“Să-ţi spun ce simt? TU ştii mai bine-
TU îmi cunoşti şi gând şi fire
Şi sentimentul de iubire,
De când TU m-ai creeat pe mine.

Ce-am fost, ce sunt şi ce voi fi,
Trăind, învăţ să-mi aflu rost
Şi viaţa dată să-mi cunosc
Şi tot ce-nseamnă A IUBI.

Îmi eşti alături prin destin,
Îmi dai putere, suflet, minte,
Îţi simt iubirea, bun PĂRINTE.”

Ion Grigoroiu din Brăila ne mărturiseşte că a învăţat multe de la viaţă şi consideră că dragostea este ceva sfânt la care nu toţi ajungem. Părinţii ne nasc din dragoste, trăim în dragostea părinţilor, după care creştem copii în dragoste.

Iubirii, sentiment fără egal, Corneliu Văleanu din Iaşi îi dedică următoarele versuri pline de simţire :

“Din noaptea omenirii-am moştenit
Un sentiment fără egal,
Curat şi pur ca un cristal,
Bobocul pururea-nflorit,
În mii de limbi el e rostit,
Acelaşi sens îl ştim că are-
IUBIRE-scrisă cu I mare.

Poeţii l-au cântat şi-l cântă-ntr-una
Şi-l vor cânta la nesfârşit,
L-au imortalizat artiştii
Pe pânză de l-au veşnicit,
Cu dalta sculptorii asemeni
L-au dăltuit în roca dură,
În ceasul tainei-ndrăgostiţii
Îl spun şoptit din gură-n gură.

IUBIRE –SENTIMENT FĂRĂ EGAL
IUBIRE-scrisă cu I mare.”

Profesorul Gheorghe Clapa din Bârlad ne prezintă dragostea sub multiple aspecte: iubire, deznădejde, gelozie, devotament, altruism menţionând că “A iubi este însăşi legea vieţii, este una dintre cele mai subtile acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practic îi facem loc lui Dumnezeu însuşi…Iubirea înseamnă dăruire totală, înseamnă uitare de sine…Cadoul fascinant al vieţii e însăşi starea de ..a iubi…

Iubirea reală este bucurie, împlinire, plăcere, libertate, niciodată chin. Iubirea reală dăruieşte şi uită. Iubirea reală oferă libertate deoarece este o expresie nu a necesităţii ci a dăruirii. Iubirea e lumina care umple inimile meditative.”

Totodată profesorul Clapa ne arată că “Biblia descrie dragostea ca fiind îndelung răbdătoare, plină de bunătate, nu este invidioasă, nu se laudă, nu se mândreşte, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul…”

“Dragostea…Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor” spun înţelepte vorbe din popor.

Benjamin Franklin spunea: “Tragedia vieţii este că îmbătrânim prea devreme şi devenim înţelepţi prea târziu”

Cu trecerea anilor “înţelepţindu-ne” ne dăm seama că “nu contează cu adevărat ce bogăţii sau valori materiale am avut în viaţă ci persoana care ne-a fost alături la trecerea noastră prin viaţă”.

În contextul subiectului acestui volum rememorându-mi etapele vieţii cu imensul regret că “jumătatea sufletului”nu-mi mai este alături pot afirma cu deplină convingere că m-am bucurat de multă preţuire şi iubire, uneori poate chiar mai multă decât meritam, din partea celui pe care destinul mi l-a hărăzit să-mi fie alături de-a lungul celor peste 38 de ani de căsnicie, de viaţă alături la bine şi la greu, în adevărată dragoste îngemănată cu  înţelegere şi prietenie.

Citându-l pe Victor Hugo pot spune că cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit şi să dărui, la rândul tău iubire.

Iubesc oamenii de la care am ce învăţa, oamenii calzi, buni care şi-au păstrat sufletul tandru de copil, care au o frumuseţe interioară deosebită ce-i face să merite cu adevărat să fie preţuiţi şi iubiţi.

Am găsit în spaţiul virtual nişte cuvinte care ar trebui să ne dea de gândit tuturor referitor la modul cum ne trăim clipele vieţii:

„Uităm să trăim pentru că suntem prea ocupaţi să existăm. Uităm să fim veseli pentru că îi lăsăm pe alţii să ne indispună. Uităm să fim fericiţi cu ceea ce avem pentru că suntem prea concentraţi pe ceea ce nu avem. Uităm să râdem cu poftă, să plângem de bucurie, să spunem „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, „te iubesc”…Uităm să legăm prietenii şi să le menţinem. Uităm să zâmbim, să privim cu duioşie, să mângâiem, să îmbrăţişăm…Uităm să iertăm, uităm să iubim.”

Iar mesajul cărţii la care mă refer,  transmis cititorilor, nouă, este edificator: „ Dacă poţi să-ţi trăieşti viaţa cu iubire, bucurie şi umor atunci ai învins. Iubeşte oamenii dragi înainte de a-i pierde. Ai o singură viaţă. Iubeşte-o în timp ce o trăieşti!”

Parcurgând filele volumului „Darul vieţii: DRAGOSTEA” am apreciat rândurile scrise de toţi cei (peste 50 de nume) ce şi-au adus contribuţia la alcătuirea lui. În bună parte gândurile mele au rezonat cu cele ale multora dintre ei, deşi, din economie de spaţiu, cu scuzele cuvenite,  nu i-am citat decât pe câţiva.

Apreciez în mod deosebit strădaniile coordonatorului acestei serii de antologii pe temă dată, de volume-cenaclu şi totodată roadele eforturilor sale şi sunt în acelaşi gând cu  scriitorul Vasile Filip care mărturiseşte în această privinţă: “Domnule, dar omul acesta (I.N.O. cum îi spun prietenii) chiar nu mai are astâmpăr?! Una-două, mai scorneşte şi mai găseşte câte ceva de făcut şi de scris…Brava lui! Hai să punem şi noi umărul, că merită!”

De asemenea şi Ioan Grămadă, întemeietorul Muzeului etnografic din Câmpulung Moldovenesc subliniază şi apreciază meritul incontestabil al jurnalistului Ion N. Oprea de a-şi mobiliza din nou colaboratorii şi pentru această nobilă lucrare, cu o tematică atât de generoasă: Dragostea.

”Fără nici o rezervă, spune el, îl consider pe Ion N. Oprea un deschizător de drumuri, în realizarea volumelor cu mai mulţi autori, care înseamnă mai multe opinii, păreri, experienţe proprii sau ale semenilor noştri.”

În prefaţa volumului „Darul vieţii: DRAGOSTEA” publicistul Ion N. Oprea lansează o „provocare” pentru un nou volum-cenaclu, al şaselea din seria de antologie de proză scurtă: „Cu gândul la ceea ce este iubirea de oameni, eu n-am uitat că toţi posedăm elanul nu doar de a contempla, ci de a înfăptui proiecte noi, cel de-al cincilea volum al nostru fiind doar o bucurie în continuare, maturizată. Aşadar,la sugestia doamnei profesoare Ana Dumitrecu, preconizez ca cel de-al şaselea volum pe care vi-l propun, realizat tot cu preţioasa dvs. contribuţie, să se refere la un alt subiect extrem de util, valoros, captivant şi cu rezolvări stringente pentru prezentul şi îndeosebi viitorul ţării noastre. Cartea va fi intitulată „Dor de –acasă”, cu toată paleta tematică implicată în semnificaţia acestor cuvinte, mai ales că Dorul este un cuvânt pur românesc, intraductibil altor popoare în limbile lor.”

Să-i urăm deci mult succes lui I.N.O. în această nouă „întreprindere” a sa şi bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi putere să-şi poată duce proiectul la bun sfârşit!

Fie ca Dorul său de-acasă să se „ostoiască”, să se vindece cu frumoasele pagini scrise de membrii „cenaclului la distanţă”, de toţi acei ce poartă în suflet locurile natale, casa părintească şi mai presus de toate  „mândra Românie” atât de mult  prezentă în slova „poetului nepereche” al neamului românesc.

8.04.2014