Teodor Epure

ROSTUL OMULUI PE PĂMÂNT

Trăind și muncind pe glia împlinirii,

Când Dumnezeu i-a dat darul gândirii,

Și-a descoperit rostul său în viață

Deși nu știa cum arăta la față.

Atunci a poposit pe o stâncă tristă,

Să privească-n liniște adâncă viața,

Liniștea-n care vanitatea e stinsă,

Strivită și înfășurată în ceață.

A ascultat triluri de priveghetori,

Pe chipul său obosit vedeai speranță,

Și s-a odihnit numai la sărbători

Curajul l-a întărit în suferință.

A luptat pe pământ să fie pace,

S-a rugat să nu ne pierdem cumpătul,

A plâns ca toți oamenii să se împace,

Când distinge în dușman  nevinovatul.

A dorit să-și recunoască valorile,

Să descopere lăcomia tainelor,

A strâns în jurul său toate neamurile,

Să zdrobească furia dușmanilor.

Crezul său a fost nădejdea chemării,

La luptă împotriva amărăciunii,

S-a împotrivit adeseori puterii,

Și a învins ispitele minciunii.

A descoperit un ocean de rutină,

Care era atât de numeroasă,

Și a scos adevărul la lumină,

Care era ascuns sub o țâțână.

Înțelepciunea sa ne va satisface,

Când va renunța la cuvinte deșarte,

Și nu pe mochete,covoare să calce,

Și să ne amăgească mereu în șoapte.