Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

De la ,,Moartea Căprioarei”, de Nicolae Labiș, la ,,Nu mă uita”, în pregătire, antologie a Cenaclului literar la distanță, Iași

Primit pentru publicare: 20 aug.2015
Autor: Prof. Mihai Bejinaru, Câmpulung-Moldovenesc
Editie ingrijita de: prof. Ana Dumitrescu  și  Ion N. Oprea, membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafarul (Bt)
Publicat: 20 aug.2015

De la Moartea Căprioarei de Nicolae Labiș, la Nu mă uita, în pregătire, antologie a Cenaclului literar la distanță, Iași

 

Membru al Cenaclului literar la distanță, care are în pregătire antologia” Nu mă uita”, prof. Mihai Bejinaru din Câmpulung-Moldovenesc, toată viața un specialist în biologie dar și director de studii la Liceul Militar  “Ștefan cel Mare” din localitate, ne-a onorat cu un studiu la tema stabilită, din care am desprins fragmentul de mai jos, nu fără motiv.

Zilnic citim în mass-media tot felul  de intervenții literare, scrise  de literati, unii cu pretenții în critică și analiză pe text, dar care, sună a gol. Fragmentul  profesorului de biologie, un text adus din sertarele cu aduceri aminte, ni se pare a fi o demnă și completă lecție care demostrează, după părerea noastră, că profesorul de biologie odinioară  la Liceul Militar “Ștefan cel Mare” putea fi și un strălucit dascăl de limba și literatura română, model pentru comentatul literaturii de orice fel.

Îi multumim că ni s-a alăturat de la început Cenaclului și a rămas împreună cu noi.
Spre convingerea dumneavoastră, iată-l bun de citit:

…Când mărunt ne plouă zile-n şir,/ Noi gândim bacovian;/ La nefericitul Labiş revenim,/ Dacă-i secetă-ntr-un an…
 (zic şi eu, aşa…în anul de graţie 2015, când seceta, nemiloasă, ameninţă… ).

Recitind poeziile lui Nicole Labiş, ceva enigmatic, introspectiv, acauzal, deprimant şi aparent liberator, m-a adus într-o relaţie bănuitoare cu poemul MOARTEA CĂPRIOAREI, care a făcut din poet simbolul candorii compasionale.
A rezultat un comentariu lacrimogen, de amator poate…

Ocolind cenzura ,,elementară”, transcriu aici comentariul rătăcitului ce-am fost de-a lungul anilor:
MOARTEA CĂPRIOAREI de Nicolae Labiş – păreri sentimentale.

“N-aş crede în tardivul ecou răscolitor al poemului, fără acea tristă experienţă personală, cauzată de fenomenul natural, care repetitiv, în variante atenuate, recent agravante, nu ne lasă să uităm ce-a fost atunci, în 1946/47, o cruntă şi crudă secetă…! Aveam cu doar cinci ani mai mult decât „copilul” tulburat de „crima cu premeditare”, convertită apoi în MOARTEA CĂPRIOAREI, devenită obsedantă, pentru mine, abia acum la bătrâneţe…

Nu dispun de mijloacele criticului literar şi nici de măsura exactă a cuvintelor pentru a exprima, în limitele admisibilului, părerea asupra unei opere de artă. În consecinţă, mă văd căzut pradă exagerărilor, fără a putea fi bănuit, că aici şi acum, urmăresc flatarea (cuiva) sau etalarea (personală). Este lesne de înţeles şi motivul pentru care voi ocoli, prudent, măiestria artistică a poemului, referindu-mă, cu toată modestia, doar la conţinutul, astăzi tot mai puţin luat în seamă, probabil, ca accesibil tuturor.

În legătură cu opinia criticului de artă (şi poezie, evident), un gând personal nu-l pot ascunde. Criticii „intuiesc” ceva, şi pe baza aceasta construiesc, în acelaşi spaţiu al creaţiei sau alături, propria lor operă. Asta ne place, ne convinge, dar ne poate lăsa şi indiferenţi, dacă nu chiar derutaţi. Meritul lor se concretizează în încercarea de-a intra, retroactiv, în mintea şi sufletul artistului, cu scopul de a decela clipa de inspiraţie, timpul „chinuitor” al creaţiei şi valoarea produsului… Reuşesc ei  în această tentativă? Fiecare crede că deţine monopolul asupra spuselor sale, acceptându-i doar pe mentori, dacă sunt… Dar ce fac cititorii şi admiratorii artistului şi al criticilor lui? Unii citesc… admiră… se minunează, pun de-o parte opiniile şi… uită! Alţii, grijulii, adună cu sârg, tot ce spune „criticul de prestigiu”, intr-o perspectivă  suitor sau coborâtor valorificatoare, privind pe un artist sau altul. Insinuiez că cei mai mulţi, nu intră cu propriile posibilităţi şi mijloace în conţinutul şi intimitatea artistică a creaţiei. Asta fac, uneori, şi elevii în studiul literaturii. Ba, mai este posibil ca profesorul, interpretul manualului, operei şi criticii, să nu admită alte opinii decât cele însuşite şi de către el în condiţii similare de studiu… Şi-atunci ne întrebăm: ce-ar zice creatorii de artă (şi lirică), dacă la o interpretare a operei ar fi „chemaţi” să dea explicaţii sau replici apreciatorilor? Dar hai să ne imaginăm imposibilul. O „masă rotundă” la care M. Eminescu şi esteticienii timpurilor ar discuta LUCEAFĂRUL… Este ca şi cum am cere desfiinţarea artei, lucru nepermis nici chiar criticilor, indiferent de mărimea lor, fiindcă astăzi, omul fără artă creată, simţită şi „gustată”, ar fi lipsit de cea mai înălţătoare mângâiere divină.

Într-o primă exagerare, poemul „Moartea căprioarei”, traversează (în tematică) măcar lirica românească  dacă nu şi cea universală. Găsim în poem un amestec de epic şi dramatic, fantastic şi real, selenar şi teluric, mitic şi uman, greu de cuprins şi explicat, deşi autorul, cuminte, se explică, aproape la fiecare pas, într-o manieră cuceritoare.

Surprinzător, printr-un vers trăsnet, şocant, poetul ne introduce în atmosfera cumplitei secete: „Seceta a ucis orice boare de vânt”. Urmează „explicaţiile” palpabile organoleptic, prin puterea sugestiilor pe care le conţin: „Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol”, imagine greu accesibilă în anii pluvioşi, când, alte scene groaznice, întăresc credinţa posibilului SFÂRŞIT… (prin APOCALIPSĂ… lentă).

Într-o viziune eminesciană asupra căreia nu insistă, adolescentul (avea atunci 18 ani) cu ştiinţa, filozofia şi experienţa ce-o conferă vârsta, ne-a ancorat în Univers, ca fii ai Soarelui ce suntem. În versurile care urmează, legătura poetului şi-a noastră cu aştrii capătă semnificaţii contrastante. Pământul devinePlanetă imensă, străină şi grea”, pe care „Când va scăpăta soarele, când va licări luna”, viaţa va evolua firesc numai aparent, pentru că „…-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!”, încât anti sau post-factum „Şi stelele uimite clipiră… “, iar cea sacrificată, căprioara, „…Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele”.

După invitaţia „brutală” de la început, plin de contradicţii, de la candoarea lui până la cruzimea altora (tatălui), într-o persistentă alternativă shakespeareană (to be or not to be), autorul ne este călăuză şi confident în ceea ce el numeşte: „Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi”. Ca un mare chirurg şi bun psiholog, Labiş, ne pregăteşte să acceptăm, cu toată durerea, intervenţia inevitabilă, ca absolut necesară. Astfel, poemul se constituie într-o sinceră spovedanie, un proces de conştiinţă, în care copilul se implică, împreună cu tatăl său, culpabilizându-se în faţa lumii, a naturii şi a legilor ei implacabile, pentru „crima” ce se va săvârşi. Totul este „disecat” cu mare atenţie şi delicateţe: „Mă iau după tata… ; Setea mă năruie… ; Aşteptăm într-un loc… ; Aici vor veni în şirag să s-adape/ Una câte una căprioarele”. Trec clipe grele… Tensiunea sporeşte, dar nu atinge apogeul, încă… Poetul amănă, o dată şi încă o dată, deznodământul. Ni se taie respiraţia citind versul: „Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac” (ce fel de semn?). Induioşarea ne striveşte ajungând la altele: „Vai cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,/ Frumoasă jertfă a pădurii mele!”, deşi, pentru asta erau EI acolo, ca EA să vină, şi ei s-o UCIDĂ.

Moartea căprioarei, incertă deocamdată, reprezintă preţul vieţii prelungite a altei fiinţe, mai de-aproape: „… soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte”. Este justificarea supremă, cea care disculpă. Nodul oprit în gât se înghite (parcă) spre oarecare uşurare. Încă nu ştiam de această disculpare, când alături de poet: „… doream ca pentru întâia oară/ Bătaia puştii tatii să dea greş!”. Dar n-a dat! Pentru ca cineva să trăiască, altcineva a trebuit să moară, fapt ce contrazice, aparent, ideea obsedantă a morţii din poezie, stăpânitoare peste tot ce poate pieri… Amână, suferă, condamnă, caută o altă soluţie, dar n-o găseşte şi atunci acceptă tragicul sfârşit… Al cui? Sfârşitul vietăţii de care rămân „…legat prin sete…” pentru că trăim, în continuare, cumplita sete provocată de neiertătoarea secetă ce face ca: „Ciuturile scot din fântână nămol” (prima strofă). Folosit o singură dată, în chiar capul poemului, cuvântul secetă, domină apocaliptic toată construcţia lirică, aureolând jertfa eroinei, magistral înfăţişată de autor… Asistăm neputincioşi la victoria efemeră a vieţii asupra morţii, mereu biruitoare…

Gândurile, gesturile, sentimetele trăite (în continuare), atestă existenţa copilului neîmpăcat cu sine, fiindcă dorinţa lui sinceră era să nu mai piară nimeni şi nimic. Poate că tocmai acest sentiment de neîmpăcare l-a determinat, mai târziu, pe N. Labiş să conceapă poemul ca pe un regret etern, în timp şi spaţiu, căci: „… văile vuiră… / Şi viaţa căprioarei spre zările târzii/ Zburase lin,… ; -Avem carne!”. Da! Aveau carne. Imensă satisfacţie cinegetică, pe fondul prăbuşirii psihice a complicelui la „crimă”. Era… „vietatea care a MURIT”. Acesta este, pare-se, punctul culminant al narării lirice. Nu mai este nimic de făcut… S-a năruit o miniHIROŞIMĂ din codrul românesc, fără omucidere, dar cu păcat. Păcat, fiindcă s-a petrecut: „La ceas oprit de lege şi de datini… “. Labiş găseşte tăria să ne convingă de faptul că ordinea lucrurilor, legile şi datinile par răsturnate, ajungând „străine” şi „deşarte”, tocmai pentru că situaţia limită o cerea imperios. Totuşi, finalul poemului conservă dilema cazului… Trebuia să moară căprioara, neapărat? Da! Altfel, întrgul edificiu artistic n-avea sens (logică).

Sondând opinia criticii, a unor colegi de breaslă şi a câtorva mai vârstnici vânători, asupra semnificaţiilor celor ascunse în acel: „La ceas oprit de lege şi de datini”, am constatat, cu amărăciune, absenţa sau sărăcia argumentelor (dintr-o parte) şi bogăţia acestora, de dincolo. Un vânător, regretat profesor de biologie câmpulungean, Samuil Belei, mi-a mărturisit că n-a tras cu puşca niciodată asupra căprioarelor, indiferent dacă a fost singur sau în grup, la vânătoare, cu sau fără autorizaţie, pentru a ucide, în ultimă instanţă. Dacă pentru fiare şi prădători, pânda, momeala şi capcana se practică, faţă de vânatul „slab”, asemenea procedee „inumane” sunt interzise, chiar sancţionate. În perioadele satisfacerii trebuinţelor fiziologice: hrănire, alăptare, adăpat, împerechere, odihnă, vânarea (împuşcarea) nu-i permisă. Lupta, dacă o putem numi aşa, parcă-i „mai dreaptă”, când vânatul (prada) este prevenit şi chiar hăituit. Cei dibaci vor reuşi să doboare vânatul „fără şansă”. Câte nu învaţă omul de la natură! De obicei, carnivorele gonesc prada. Puţine preferă stârvul prăzii gonite, şi prin aceasta, pregătită pentru „consum”, având carnea mai gustoasă, rezultat al transformărilor fiziologice şi biochimice, ce converg spre formarea în muşchi a acidului lactic.

Revenind la subiect, a pândi şi ucide o căprioară, după Labiş, în condiţii la fel de vitrege pentru ea ca şi pentru om, apare ca un sacrilegiu. Dacă setea a dus-o la apă, potolindu-i trebuinţa fiziologică, acolo, nu trebuia să moară… Asta l-o fi măcinat pe Labiş atât de mult? De unde să aflăm dacă nu chiar din poem? „Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi”, se încheagă dramatic, încât poate fi pusă într-o admirabilă scenă cinegetică. Tablouri picturale, de-o rară expresivitate diurn-nocturn aparte, ar fi suficiente pentru o expoziţie tematică. Imagini dinamice, alternând cu stop-cadru şi fond muzical adecvat, durabile în timp prin remanenţă vizual-auditivă, pot reda „măreţia” unui act de braconaj, devenit operă de artă, dacă cineva ar vrea să fie ingrat şi cinic… Orice-am zice şi orice-am face, poemul rămâne un complex arhitectural maiestuos, armonios realizat în „stil” clasic şi modern, facil la prima lectură, profund şi plin de sensuri artistice şi filozofice, la o analiză mai atentă, sublim prin relaţia cu divinitatea pe care autorul n-o invocă (nici cum), lăsând impresia de creaţie atee.

Tulburător de sincer, realist şi convingător sunt prezentate scenele, care însumate, sugerează: a). vânătoarea şi ospăţul din timpuri preistorice – „De pe frigare tata scoate-n unghii/ Inima căprioarei şi rărunchii”; b). gestul ceremonial de la căpătâiul celui ce dispare dintre semeni – „Împleticit m-am dus şi i-am închis/ Ochii umbroşi,”…; c). încheierea ostilităţilor dintre beligeranţi – „Pe-o nară puşca tatii scoate fum”.

Atrag atenţia, prin repetare, câteva sublinieri liniştitoare, chemând la împăcare cu situaţia încorsetată în limitele tragicului. În versurile respective, adverbele şi verbele, hotărăsc sensul situaţiilor, redând starea de lucruri ÎNAINTE DE (a)… şi DUPĂ (b), astfel:

  1. a) „Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!”
  2. b) „Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau,/ Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!” sau
  3. a) „Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri./ La ceas oprit de lege şi de datini”, şi
  4. b) „Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit./ La ceas oprit de lege şi de datini…” Aici, versul rămâne deschis comentariului, ca o capcană intinsă cititorului şi criticului. Dilematic, Labiş nu se intrigă faţă de încălcarea legilor sacre şi a datinilor. Voalat, îndeamnă la respectarea lor, neputincios să facă ceva, anume… Multitudinea semnelor exclamării indică profunzimea trăirilor parţial exprimate. O forţă A TOATEFĂCĂTOARE, ne localizează între VIAŢĂ şi MOARTE, ca parametri ai mişcării biologice ce sfârşesc în abiotic şi neant…

Finalul poemului redă sintetic o situaţie de-a dreptul bizară, într-o construcţie infiorător-înălţătoare, care oscilează, dacă bine gândesc, între captivant şi banal. În numai patru versuri, mai întinse ca celelalte, găsim: a). ÎNTREBĂRI DE-O SIMPLITATE DEZARMANTĂ, singurele din poem şi fără de răspuns – Ce-i inimă?” şi  „Ce gândeşte tata?”; INSTINCTE EXISTENŢIALE – „Mi-i Foame!” şi „Mi-i somn”; DORINŢĂ VITALĂ – „Vreau să trăiesc şi-aş vrea…”; RUGĂMINTE IMPLORATOARE – „Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!”; CONSTATARE IMPRESIONANTĂ – „Ce nalt îi focul! Şi codrul ce adânc!” şi CRUDA REALITATE – „Plâng… Mănânc şi plâng. Mănânc!”. Cine a mâncat plângând şi a plâns mâncând (ceea ce nu-i acelaşi lucru), sfâşiat sufleteşte, găseşte, fără efort, înţelesurile întregului poem plin de tragism. Meditând asupra acestuia, gândul ne duce la „Pseudokineghetikos” (Al. Odobescu), „Puiul” (I. Al. Brătescu-Voineşti), „Gândăcelul” (Elena Farago), iar pe alte planuri la „Mioriţa”, „Meşterul Manole” (balade) şi câte altele…

Am în faţă, alături, fotografia lui Nicolae Labiş – poetul, Moartea căprioarei – poemul şi-un album zoo- (pe lângă fugare imagini, cu săltăreţe deplasări ale căprioarelor…). Intre EA (căprioara) şi EL (omul), găsesc câteva similitudini: prospeţime, gingăşie, blândeţe, suspiciune şi nevinovăţie. Labiş expune ştrengăreşte nevinovăţia, dublată cu dorul însetat de viaţă şi predestinarea de-a n-o realiza… Căprioara suspicioasă, aminteşte de „botişorul” poetului. Şi EL şi EA, pe „sub mustaţă”, adulmecă viaţa ce le fuge de sub picioare… Însetate şi „imprudente”, ambele vietăţi sfârşesc tragic, adăpându-se… Doamne, ce destin!

Ajungând la un dicţionar român-francez, găsesc cuvântul căprioară. Aici scrie: s. f. biche… Dar, NU! Ajunge…! Nu de aici poate fi dedus numele poetului nostru, Labiş. El îl poartă din străbuni, fără nici o asociere forţată şi fără a putea crede că-i compus din LA + BICHE, pentru a mai găsi o acoperire spuselor prezentate, aici, într-un mod atât de subiectiv, şi de ce nu, atât de superficial, faţă de exigenţele specialistului…

Moartea poetului, prea tânăr, ne-a cutremurat atunci… Îl regretăm profund şi astăzi… A plecat atât de timpuriu, cu aproape întreaga „datorie artistică”… Şi dacă eroina – „… căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele (a rugă, presupunem noi),/ Îl prăvăli apoi,…” murind mută, în durere cum prevăzuse Labiş – „Ştiam că va muri şi c-o s-o doară”, autorul are ocazia şi timpul să constate şi propriul sfârşit, ceea ce desigur, sporeşte tragismul dispariţiei lui.

Viaţa lui Nicolae Labiş a fost POEZIE… Moartea sa, tot poezie, pe care a numit-o: “Pasărea cu clonţ de rubin”. („… M-a strivit/ Pasărea cu colţ de rubin,/Nicolae Labiş…/ va rămâne o amintire frumoasă…”). N-a vrut să spună şi tristă. De ce oare? Şi curios, în poezia lui Labiş, căprioara (personificată) n-a PIERIT. Ea a MURIT de fiecare dată… În schimb, poetul a pierit într-un accident nefericit, la 21 ani, după cum constata cu exactitatea esteticianului, George Călinescu, spre deosebire numai de sentimentalul Geo Bogza, care spunea cu aceeaşi ocazie:  „am suferit atroce, ca şi cum aş fi aflat că a MURIT propriul meu copil”… Care-i, deci, diferenţa dintre A PIERI şi A MURI? (naivă întrebare, aşa-i?).

Fireşti şi explicabile, ATUNCI, lamentările au ajuns desuete, ASTĂZI. Dispariţia enigmatică a poetului alături de alţi „incomozi” creatori, ne ţine în rând cu lumea… Scufundată tot mai mult în uitare, deşi plăteşte tribut (prin rătăciri) vremurilor, poezia lui Nicolae Labiş, bogată în atâtea frumoase sensuri, are valoarea ei artistică şi capacitatea de-a mângâia deznădejdile vieţii, adesea, inevitabile… “.

P.S. la “Moartea căprioarei”. Acesta mi-a fost gândul, mai vechi, reactualizat şi exprimat la Câmpulung Moldovenesc (1984). Cu ce-am greşit, lume, făcând această incursiune în trecutul ce m-a impresionat, cândva, şi pe care nu-l voi UITA atâta vreme cât memoria nu mă va abandona?

 

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5