Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Doi Poeţi: MIHAI MUNTEANU DESPRE NICOLAE LABIŞ

Pe Mihai Munteanu, poetul botoşănean de la Cordăreni nu l-am cunoscut faţă în faţă, dar am fost buni prieteni de la distanţă, reciproc ne-am cunoscut şi apreciat scrierile, oferindu-ne cronicile la ce publicam.

Când Mihai Munteanu şi-a încheiat lucrările vieţii, cu regretul că după atâtea volume scrise, mai ales de poezie, dar şi pagini de memorialistică, chiar instituţională – să nu uităm volumul „Lumina de la Şendriceni” închinat Şcolii Normale  unde a fost elev şi a participat la înmormântarea celei mai important director şi dascăl al său C.N. Iancu, sau cartea „Manuscrisele de la Şendriceni”, 2000 – i-am adresat cuvinte omagiale inmemoriam în multe publicaţii din Moldova noastră cea dragă: Luceafărul, Botoşani (Mihai Munteanu evocat dar rămas fără relaţii, nr. 10, 2009) şi revista Orizonturi, Chirceşti-Vaslui (acelaşi articol în nr.19-20, 2010), în cărţile mele (Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iaşi, 2010, p. 282).

lABIS+MUNTEANU„Decembrie- luna lui Labiş” se intitulează documentarul semnat de Mihai Munteanu, publicat în ziarul regiomal Clopotul, Botoşani,  la pagina „Clopotul cultural-artistic” acum 42 de ani, în 12 decembrie 1971. Să-l recitim împreună, că merită:

„Întotdeauna când intru în decembrie, parcă o gheară de vultur scurmă în inima mea. În luna aceasta, în ziua de 2 a anului 1935, s-a născut Nicolae Labiş; în noaptea de 9 spre 10 a anului 1956 a fost lovit de „pasărea cu clonţ de rubin”, iar în ziua de 22 a aceleiaşi luni şi aceluiaşi an poetul a închis ochii pentru totdeauna, rămânând pentru noi doar ca „o amintire frumoasă”.

Întâmplător şi eu l-am cunoscut pe Nicolae Labiş. Eram în Bucureşti, la 20 octombrie 1953, seara. Prin bunăvoinţa lui Petre Iosif, directorul şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, am primit un bilet pentru a fi cazat la această instituţie. Ajuns aici, m-a primit portarul şi elevul Al. Ovidiu-Zotta. Tânărul cu ochelari şi părul vâlvoi m-a condus într-un dormitor. Elevii erau plecaţi la un spectacol.

–          Veţi dormi în patul lui Florin Mugur, mi-a zis elevul – căci el e din oraş şi probabil, în seara asta nu va mai veni la şcoală. Din vorbă în vorbă Ovidiu Zotta a aflat că sunt moldovean.

–          Avem un elev foarte talentat, de la Fălticeni. Se numeşte Nicolae Labiş.

Am dormit, totuşi, într-o altă cameră. A doua zi, căutându-mi servieta, am ajuns în camera din care plecasem. Erau acolo Al. Ovidiu-Zotta, Florin Mugur şi încă un tânăr brunet, visător, cu un început de mustaţă.

–          Iată-l pe Nicolae Labiş, conregionalul dumitale, de care ţi-am vorbit aseară, mi-a spus Ovidiu Zotta, recomandându-mi-l pe tânărul visător.  Labiş, foarte jovial, mi-a strâns mâna, m-a întrebat cu ce treburi  sunt prin Bucureşti, mi-a spus că seamăn cu Ruskin. Iar în final mi-a zis: „Citeşte-ne din versurile dumitale, ceva!”. După ce am citit o poezie în care se vorbea despre plecarea moldovenilor spre Banat cu trenul „Foametea”, Labiş m-a întrerupt.

–          Foarte bine este redat. Şi pe mine mă frapează tema secetei. Am  în minte o scenă grozavă: uciderea unei căprioare pentru hrana unei familii, în timpul secetei. Un număr 8 al revistei „Viaţa Românească”, peste un an, aveam să citesc capodopera „Moartea căprioarei”. Dar, mai citeşte-ne ceva, a cerut Labiş.

Când ne-am despărţit (trebuia să se intre la cursuri), Labiş m-a condus până la ieşire şi mi-a spus: „Scrie şi publică. Vreau să te citesc. Mă bucur când aud că încă un moldovean a încălecat Pegasul”.

Labiş privea visător peste pomi. Poate zărea obcinele sale. Poate îşi înfiripa un vers nou, poate chiar acel „Scuture-şi pe bulevarde, Capitala românească”, versul prim din evocarea sa „Artour Rimboud”

În toamna anului 1954 a avut loc conferinţa tinerilor scriitori din regiunea Suceava , la care am participat şi eu. Aici, într-un grup, poetul Vasile Popa, de la Fălticeni, se lăuda cu un fost elev al său: „A ajuns membru al Uniunii Scriitorilor la numai 18 ani. E Nicolae Labiş. Am  caietele sale cu compunerile din şcoală”. Eram fericit că pot cunoaşte pe fostul dascăl al lui Labiş care îl iniţiase în taina versului. În referatul prezentat la acea şedinţă, Dragoş Vicol l-a pomenit pe Nicolae Labiş la loc de frunte. În final i-a citit chiar o poezie. Tot despre Labiş a vorbit entuziasmat şi Eugen Frunză

La o altă consfătuire, la Botoşani, tot din toamna anului 1954, Labiş a fost prezent. Îmi povestea bătrânul profesor de limba română, Grigore Davideanu, că Labiş a citit  poezia „Blestem” atât de emoţionant, încât poetul Dragoş Vicol a plâns cu hohote.  „E un fenomen, băiatul. E poate un Esenin moldovean” – spunea bătrânul dascăl.

În 1956, septembrie, intram în învăţământ. Plecând după repartiţie la Suceava, am trecut şi pe la redacţia ziarului „Zori noi”. La plecare, intrând prin biroul lui Pan Şolcan, am văzut pe masă o delegaţie pe numele lui Nicolae Labiş, având ca localitate de deplasare Mălinii Fălticenilor. Labiş  nu se zărea pe nicăieri. Am plecat fără a-l vedea. Mai târziu am citit în „Scânteia tineretului” fragmente din  poemul „Omul comun” scris cu ocazia vizitei la Suceava. Palpita parcă în acest poem un suflu nou, şi mai matur, o nuanţă faustiană.

A venit decembrie şi am aflat de groaznicul sfârşit al poetului. La puţin timp după tristul eveniment m-am întâlnit cu câţiva dintre cei ce l-au cunoscut. „A fost un mare poet, un luceafăr imens”,  mi-a spus Geo Bogza.

Îi recitesc mereu versurile. Câte  alte capodopere n-ar fi lăsat oare acest mare poet dispărut cu un deceniu şi jumătate în urmă, la vârsta de „douăzeci de ani şi încă unul” ?”.

Câte alte mărturii ale trecerii timpului n-ar fi lăsat şi poetul de la Cordăreni –Botoşani, Mihai Munteanu?. Paginile literare ale ziarului Clopotul sunt pline  de frumuseţea  versurilor lui, precum sunt şi acestea intitulate “Nu apunem”, publicate în numărul din 26 decembrie 1971:

                                         Noi nu apunem cu soarele
                                         noi nu apunem cu luna:
                                         iubim furtuna
                                         şi-am îndrăgit izvoarele.
 
                                         Ne cântă privighetorile
                                         şi ciocârliile:
                                         când galbene-s viile
                                         ne plac sunând viorile.
 
                                         Slăvim în vers fecioarele
                                         cu părul de aur:
                                         pe orice plaur
                                         noi nu apunem cu soarele.
 
                                        Slăvim în vers cununa
                                        pe care-o pun nunţile
                                        când trecem pe punţile
                                        pe unde apune doar luna.

            Suntem în decembrie 1971 în plin urcuş al cultului personalităţii, nimic despre partid şi al lui conducător, scriem „iubim furtuna”, iar slavă merge către fecioarele care, cununându-se,  înseamnă o altă regenerare despre care îmi şoptea adesea Mihai Munteanu. Încă odată inmemoriam, Mihai Munteanu şi Nicolae Labiş, doi poeţi din Moldova lui Ştefan cel Mare.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5