Primit pentru publicare: 9 mart.2016
Autor: Gruia COJOCARU, redactor- editorialist al Rev. Luceafărul (Bt), contract parteneriat voluntar.
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 9 mart. 2016

De la poteca spre Brădet  la salcâmul doborât 

Între subiectele interne fierbinți din debutul anului 2016, cazul bebelușilor uciși de bacteria E.coli suscită interesul major al opiniei publice românești. Firesc, se caută acarii păuni, capete ce pot fi rostogolite pe tipsia populară, pentru a liniști apele sociale. De curând tunurile s-au orientat spre firma românească ,,Brădet”. În compensație, mass-media a început să urle că brandurile românești sunt ucise de jocurile cinice ale capitalului străin. Ideea nu e nouă și, de altfel, intră în logica de oțel a capitalismului de pretutindeni.

Totuși, n-aș pedala prin astfel de poteci, că s-ar putea să încurc drumul și să dau într-o fundătură. Așadar, schimb perspectiva…

Când părinții, la începutul anilor ’70 au hotărât, la o lună după nașterea mea, să mă lase în satul proaspăt nins al bunicilor – pentru a reuși să-și salveze, în sesiune, bursele studențești, unica lor sursă de venit – bacteria E.coli umbla slobodă și inofensivă prin nordul Moldovei. Îndrăznesc să cred că prin alte zone ale țării avea aceeași libertate. Nu era deranjată nici de decidenții din Sănătate, nici de presă. Cât despre mine, încadrat în tiparul vremurilor, mâncam la greu lapte de vacă, fiert sau crud, în funcție de posibilități și împrejurări. Bunicii, trecuți bine de șaizeci de ani, dar încă în putere, nu-și făceau cu mine mari probleme. Era, evident, o responsabilitate deloc confortabilă să ai grijă de o mână de om, care-și cerea dreptul la viață, însă, după ce ai crescut nouă copii sănătoși, fără nicio pierdere, rutina țărănească generează un tip de experiență care nu dă greș nici la generația proaspătă. Rezultatul: nicio boală, nicio întâlnire cu medicamentele în acea primă etapă de viață.( În plină iarnă, fără curent electric, într-o comunitate prizonieră în mare parte Evului Mediu, însă deposedată de cai în urma colectivizării, boala unui copilaș ar fi fost, desigur, o poveste nefericită.)

S-ar putea zice că, furat de al sângelui glas, am uitat de tragedia bebelușilor din Argeș, de bacteria E.coli, de ,,Brădet”, de bâlbâieli de ministru în haină intrată la apă. Nu, n-am uitat! Problema, așa cum o văd, se traduce astfel: omul contemporan este, printre altele, prizonierul hranei procesate, cu toate beneficiile aromelor artificiale, aditivilor, E-urilor etc. Dacă vorbim de lactate, obligatoriu, totul se pasteurizează, iar procesul în sine distruge enzimele, ucigând astfel viața din alimente. Așa că, din punct de vedere alimentar, omul civilizației de tip hipermarket, consumă cu precădere hrană devenită moartă prin procesare – aspect relevat de toți nutriționiștii –, în timp ce alimentele  vii – fructele și legumele crude – mustesc mai mereu de îngrășăminte chimice și pesticide…

În atari condiții, care este starea generală a sistemului imunitar al omului contemporan?! Adăugând poluarea și stresul la hrana abundentă din raftul hipermarketului, răspunsul devine de prisos. Și-atunci cine e vinovatul?!?

Noi suntem de vină, deoarece am pierdut rostul lucrurilor simple! Invocăm mai mereu lipsa de timp, dar ne e greu să recunoaștem că, dintr-un soi de comoditate, până și în alimentația proprie, facem alegeri catastrofale. Nu intru în amănunte, dar e surprinzător să vezi, de pildă, leurdă și urzici proaspete, perisabile în piață, la taraba plătită, iar bătrânicile cu mâinile uscate, care le-au adunat de lângă ochiurile de omăt din zonele de pădure, să aștepte zadarnic un cumpărător cu doi gologani – într-un circuit inexorabil, similar celui din,,Repetabila povară” a lui Adrian Păunescu –, în vreme ce verdețurile de supermarket, tratate chimic de la încolțire până la ambalare, înfruntând zâmbitor anotimpuri întregi, sunt deliciul gospodinelor de cartier.

Ne mai mirăm că au murit copilașii?!? Dacă n-ar fi medicina și știința care, permanent, revoluționează domeniul sanitar, indivizii rasei umane ar muri pe capete. Înțeleg că, dat fiind dimensiunea populației, nu putem supraviețui pe Pământ fără o chimizare agresivă a agriculturii, fără organisme modificate genetic și fără alimente pregătite la scară industrială, inclusiv din derivați petrolieri. Nu degeaba am depășit de ceva vreme modul de viață culegător-vânător…

Totuși, este deranjant faptul că, în aceste condiții, nu recunoaștem la nivelul instituțiilor de profil, că zestrea genetică a organismului uman din aceste vremuri se fragilizează, boala și (chiar) moartea, mai ales în rândul celor mici, devenind o realitate crudă,  deloc surprinzătoare.

Dincolo de concluzii, atacul asupra firmei ,,Brădet” e nu doar cinic, ci și absurd, dacă ne gândim că, la nivel de stat, de mai bine de un deceniu, oferim elevilor din învățământul primar și gimnazial lapte pasteurizat și corn din făină albă – alimente ce reduc speranța de viață –, când, cu aceleași costuri, li se puteau oferi fructe din producția autohtonă, cât mai ecologice cu putință,  încurajând în acest mod sectorul agricol românesc. (În actualul context, cazul de la Școala Pechea, din aceste zile de martie 2016 – când o parte din elevii școlii au fost internați în spital, ca urmare a toxiinfecției alimentare survenită în urma consumului de lapte, prin programul național,,Cornul și laptele” – e doar un accident, problema de fond fiind însă atacarea lentă, constantă a sistemului imunitar al copiilor prin acest tip de hrană.)

… Mă întorc în satul botoșănean al bunicilor, Izvoare, între timp transformat într-un cătun, ce nu mai are nimic din forța vitală pe care, odinioară, o simțeam ivită din seva neagră a pământului, cu o încrâncenare pe care doar în,,Cătunul” lui William Faulkner am mai întâlnit-o. În amurg, pe furiș, o drujbă culcă la pământ salcâmul unui megieș urcat în stele…