Prin cele două cărţi ale sale – CIOBURI  DE  COPILĂRIE şi NĂLUCI  ÎNTÂRZIATE – apărute la editura TAIDA din Iaşi, inginerul PAUL – MIRCEA IORDACHE nutreşte o dublă aspiraţie: spre recuperarea obiectivantă a unui avatar al trecutului, în povestirile din prima carte menţionată, şi spre o prospectare oarecum narcisistă a sinelui, prin poeziile conţinute de cea de-a doua carte. 

 

Povestirile dau expresie a ceea ce am putea numi, forţând puţin sensul sintagmei, „gradului zero” al narării. Am fi absurzi să afirmăm că lipsesc metafora şi lirismul evocării şi al amintirii, însă acestea au o prezenţă „minimalistă”, am putea spune.    

 

Destinate, cum declară autorul însuşi, încântării micuţelor, pe atunci, sale fiice, eposul se debarasează de aluviunile unei subiectivităţi prea pregnante; autorul cu o de apreciat intuiţie, lasă întâmplările, banale la urma urmei, dar inedite pentru nişte mici orăşence, să se dezvolte din propria substanţă genuină; de aici, candoarea lor. Unele dintre ele sunt simplissime ca anecdotă şi n-ar merita nici o atenţie dacă în ele n-ar reverba emoţia originară precum şi  scenariul „homeric”al plăcerii de a spune.

 

Tot o intenţie recuperatoare observăm şi în placheta de poezii Năluci Întârziate, al cărei titlu nu acoperă însă conţinutul eteroclit. Avem poezii cu temă erotică, evocări coşbuciene ale satului său ale unor tradiţii, poeme cu intenţii gnomice, dar şi adulterări cam patriotarde (Ciobăniţa; Doamne, Ştefane etc.). Emoţia este, însă, la fel de pură de parcă ar reieşi direct din materia celor poetizate, fără efort transfigurator. Reprezentarea e, oarecum muzeală şi sentimentul este de pietate. Aşadar, atitudinea e clasică şi în linia aceasta trebuie să tratăm şi încheierea volumului în cheie reflexivă, aici melancolizarea fiind mai pronunţată, „argeziană”:

 

„Niciodată moartea nu are o înfăţişare mai frumoasă decât cea a frunzelor toamnei…” – 29 octombrie 2006.