Primit pentru publicare: 05 febr.2015.
Autorul poeziilor: Claudia ȚILIA
Mentor:  jurnalista Carmen MORARU, scriitoare.
Publicat: 05 febr.2015.

Debut în Luceafărul
Claudia ȚILIA

“Am 17 ani şi învăţ la Liceul special “Moldova”, din Târgu Frumos. Sunt nevăzătoare din naştere, şi am un frate cu patru ani mai mic, care are aceeaşi problemă.
Am început să scriu poezii în clasele primare, însă prima poezie pe care-am compus-o – conştientă fiind de intensitatea impulsului care mă determină să o fac – a fost la vârsta de 12 ani. Am creat mai multe poezii în acea perioadă, însă fiindcă nu am specificat data, astăzi nu le mai ştiu ordinea.
Scriu din nevoia de a mă exterioriza şi de a împărtăşi cu cei din jur o parte din trăirile mele – profunde şi deosebite”.

****

Claudia nu e doar o adolescentă talentată și sensibilă, ea are și multă personalitate. Am constatat asta de-a lungul timpului și m-am convins, o dată în plus, citind astăzi un schimb de replici. O domnișoară, citind poeziile Claudiei publicate pe o pagină de socializare, îi dădea sfaturi: “Încearcă să publici, mai periază din cele mai vechi… ce nu-ți mai place, cu mintea de acum”. Răspunsul Claudiei a fost unul fără echivoc: “Nu pot face asta. Dacă mă respect pe mine cea care sunt, trebuie s-o respect şi pe cea care-a fost. Voi păstra totul aşa cum e”.

Claudia Țilia este pasionată și de muzica ușoară, ea participând deja la numeroase concursuri, dar și în proiecte culturale derulate de Asociația Nevăzătorilor din Botoșani. Părinții o încurajează în tot ce face, precum și în intenția sa de a urma studii superioare de psihologie.

Mult succes! (Carmen MORARU)

Poezii de Claudia ŢILIA

Ochiul

Dacă ochiul meu ar fi trăit, ceru-ar fi fost albastru;
Soarele-ar fi fost galben, iar lumina un astru.
Obiectu-ar fi fost culoare. Natura, peisaj.
Iar oglinda mi-ar fi soră, fermecător miraj.
Dar ochiul meu e mort… îngheţat, rătăcit,
Dispărut în nefiinţă, sau de altul, răpit.
Tot una.
Ochiul meu cel mort, viu, sau inexistent, nu-mi aparţine.
Lumina.
Poate doar ea ştie, UNDE? DE CE? CUM? DE CÂND? şi CINE!
Mi-a separat ochiul de frunte, împovărându-mi gândul.
Din neantul simţurilor vii, răsare azi şi rândul.
Acum însă, toate sunt cum nu-s. Ce-i viu, la cer se suie.
Iar cerul nu-i albastru, sau gri, sau cenuşiu. El nu e!
Şi dacă ar fi real, aşa cum toată lumea crede,
De ce i-atâta de înalt, şi de ce doar ochiu-l vede?
De ce nu-l vede şi urechea, sau degetul cel mare?
Să fie ceru-n ochi ascuns, iar în cer să fie soare?
Şi stelele, luna, culoarea, fi-vor toate-ascunse-n cer?
Iar ochiul le captează, într-un habitat efemer?
Atunci invoc divinitatea, să-mi dea cerul înapoi!
Căci nu vreau să se înece în mizerie şi noroi!
Vreau să-nvie pur în mine! Să-l sanctific! Să-l preţuiesc!
Nimici-voi murdăria, tot ce-i profan, fad şi lumesc!
În suflet e iubirea, iar în minte lumina. Trăiesc.
În ochi nu e nimica, căci ochiul nu există! greşesc?
Şi dacă nu există, atunci unde e cerul, ce-l vreau?
Oare când m-am desprins din el, oi fi uitat ochiul să-mi iau?  

Dincolo de măşti

Stăteam inertă pe o bancă şi l-ale vieţii mă gândeam,
Iar întrebări fără răspunsuri, în cuget îmi tot adresam
Dintre toate, una stăruitor mă chinuia
Şi oricât aş fi alungat-o, perseverentă revenea.
Vroiam să ştiu ce se ascunde sub strălucirea din poveşti,
Să ştiu ce-nseamnă realitatea. Ce este dincolo de măşti.
Mă frământam cu disperare, un răspuns cert ca să găsesc.
Dar întunericul şi ceaţa, m-au făcut să mă rătăcesc.
De-odat-ai apărut în faţă-mi, zâmbind amar, fermecător
Ştiai ce simt şi te iviseşi, să-mi dai o mână de-ajutor.
Şi ai rostit ca o sentinţă ce acuza şi pedepsea:
Nimic mai simplu! Scoate-ţi masca, şi vezi ce-i dincolo de ea.
Am tras de masca mea de fildeş. Să se clintească dar, nicicând!
Era înţepenită-n mine. Blocată-n suflet şi în gând.
Zadarnic încercam grăbită să mă eliberez de ea.
Căci rămânea nepăsătoare, sfâșiindu-mi-mi identitatea.
Ai râs atunci cu isterie de-a mea neputinţă, plată.
Şi-ntr-o clipă ţi-ai smuls masca, cu care te-apărai de soartă.
Un chip brăzdat de suferinţă, de lacrimi şi de suspine,
A apărut din alba ceaţă, ce mă-nconjura pe mine.
Iar vocea ta, acum sumbră şi ştearsă, a prins a-mi zice-ncet:
Ai găsit, acum, ce căutai? Ai dezlegat acel secret?
Priveşte! Îmi reaşez masca. Coşmarul se preschimbă-n vis.
Ce zici!? E o fericire pură, sau doar un confort permis?
Mă vezi zâmbind strălucitor, râzând în hohote m-auzi.
Dar nu înseamnă că nu plâng, dacă nu am obrajii uzi!
Fericirea ce o simulez, nu e decât o armură.
Şi nici nu-ndrăznesc să mai visez, la o fericire pură.

Ai dispărut apoi din preajma mea, lăsându-mă uitării.
Și uite-așa, m-am desprins din mrejele mirării.
Doar cei fără mască pot fi fericiţi, iubesc, pot fi iubiţi.
Să fim vulnerabili! Doar strălucitori şi puri, vom fi ocrotiţi.

Inscripţie pe un suflet

 Mi-ai scrijelit numele tău pe scoarţa sufletului!
Să fii veşnic prezent în rana mea.
Din lacrimi de sânge rouă am făcut pământului,
Să-şi deschidă spre mine inima.
Te-am aşteptat, apoi te-am alungat din aşteptare,
Ascunzându-mă-n mine să mă pierzi.
Dar mi-ai dat de urmă şi-ai năvălit ca o ninsoare,
Captivă-n propriu-mi sine să mă vezi.
Dar am scăpat acum de îndoita mea povară,
Sunt liberă să zbor în infinit.
Însă inscripţia va dăinui, probă amară
A faptului că viu eu te-am iubit.
Voi păstra veşnic, fără să vreau, brodat numele tău,
Imprimat de tine-n al meu suflet,
Iar astfel, tu vei fi parte din trecutul meu,
Imaculat, învăluit în zâmbet.