Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Destinul unui basarabean

Destinul unui basarabean
Autor, Eugenia Vasile 
Monografie (sentimentală) și, în egală masură, jurnal, putem numi cartea “Vorniceni, leagănul împlinirilor mele” (Ed. Agata, 2007, 120 p.). Deși coperta unu poartă amprentele intime ale autorului (dragostea pentru soția sa, Estera), iar în ceea ce privește textul se simt unele imperfecțiuni de natură stilistică, volumul reușește să captiveze cititorul mai ales prin sinceritatea și naturalețea cu care octogenarul Dionisie Pădureț își dezvăluie povestea vieții. O poveste de viață interesantă, unică în felul ei, cu atât mai mult cu cât domnia sa este prin naștere basarabean. 
S-a născut pe 8 iunie 1923 în satul Corjeuți, județul Hotin, într-o familie de țarani înstăriți. A făcut primele clase primare in localitatea natală, apoi a urmat Școala Normală din Șendriceni-Dorohoi, perfecționându-și mai târziu studiile în domeniul învățământului la Iași, unde obține diploma de profesor de matematică și fizică. 
Evenimentele din 1940 au însemnat pentru viitorul dascăl o încleștare cu destinul. In contextul Tratatului Ribbentrop-Molotov, imperiul comunist al sovietelor a anexat Basarabia și nordul Bucovinei. Văzând urgia ce s-a abătut peste ei, mulți români s-au refugiat dincoace de Prut. Printre ei și Dionisie Pădureț, foarte tânăr atunci, dar conștient că nu poate trăi “sub dominație păgână”; va purta mereu în suflet dorul de cei dragi, părinții și frații săi care au ales să rămână în Corjeuți.
In 1945, după ce se întoarce de pe front, este numit “educator-pedagog specialist” la “Școala specială de educație” din Iasi. Un an mai târziu, “pentru că era nevoie de metodiști pentru introducerea învățământului românesc în Ardeal”, acceptă postul de “îndrumător al predării limbii române” în satul Surduc-Trestioara, aproape de Jibou, de unde este transferat în scurt timp în comuna Someș-Uileac, județul Maramureș. In 1948, la îndemnul viitoarei sale soții ce locuia în Dorohoi, vine în acest oraș pentru a-și întemeia o familie. Aici consultă Monitorul Oficial pentru a-și găsi un post de învățator în împrejurimi. Alege satul Vorniceni, situat la 20 de km de Dorohoi. Tot ce va face de-acum înainte în această localitate, în decurs de aproape 40 de ani, va fi supus unui program de viață încărcat cu responsabilități multiple, susținut de dorința de a munci în folosul comunității. Autorul afirmă: “În 1949, când începuse reorganizarea învățământului în România conform Reformei Învățământului, în Vorniceni (ce numara aproximativ 3.000 de suflete) erau 1210 persoane neștiutoare de carte, adulți și copii. Singurii învățători calificați eram eu și directorul școlii. Alfabetizarea o faceam seara, pe grupe de 30 de cursanți, la lămpi cu petrol”. Lipsa de cadre didactice în sat era acută: “am reușit să-i conving pe parinții elevilor din prima promoție cu 7 clase să-și trimită copiii la Școala Pedagogică din Șendriceni. Olarașu Olga, Pânzaru Mihai, Obadă Gheorghe, Epure Teodor au absolvit această școală în 1956 și au fost toți repartizați ca învățători în Vorniceni”. Poate că cele mai reușite și convingătoare pagini ale jurnalului sunt acelea în care sunt descrise cu lux de amanunte “aventurile” prin care neobositul profesor a trecut pentru a pune pe picioare în 1963 liceul teoretic, al carui director a fost o vreme. Deosebit de interesante sunt relatările despre activitatea sa (și a soției sale, educatoare) pe plan cultural-artistic. Căci dascălul model de la catedră era și directorul căminului cultural, organizatorul de spectacole, muzicianul, dirijorul, animatorul, instructorul, cel care pentru prima dată a valorificat la maxim potențialul cultural-artistic al vornicenenilor. Talentat și abil în a-și promova propriile formații artistice în întrecerile pe județ și pe țară din cadrul Festivalului Cântarea României, a adus faimă comunei prin numeroasele diplome și medalii câștigate (o parte reproduse în paginile cărții). Un amplu capitol intitulat “Viața militară”, ce scoate din sipetul memoriei evenimente triste din timpul războiului, încheie jurnalul.
Dacă ar fi să caracterizăm în două cuvinte aceasta carte cu caracter autobiografic, cred că cel mai potrivit termen ar fi “parfumul nostalgiei”. Memoriile profesorului Dionisie Padureț, poartă parfumul nostalgiei după vârstele și vremurile apuse, după Vorniceniul lui iubit, devenit leagănul împlinirilor sale pe acest pământ…
        
N.R. Inimosul profesor, Dionisie Pădureț, de curând a trecut pragul altei lumii. Mulțumim doamnei Eugenia Vasile, redactor la Cronica Română, pentru că ne-a oferit prilejul să evocăm, cum se cuvine, personalitatea celuia ce a fost: profesorul Dionisie Pădureț! Dumnezeu să-l odihnească!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5