Creativitatea este un atribut specific gândirii umane, desemnând o modalitate unică prin intermediul căreia un individ reușește să înțeleagă și să rezolve – ȋn maniera proprie – o situație anume, conducând, totodată, către dezvoltarea unui ansamblu de abilități ce asigură găsirea de soluții noi, innovative, originale. A gândi “critic” înseamnă a aprecia cu propriul bagaj de cunoștinte un aspect, a accepta părerile altora, a-ți asuma greșelile. Capacitatea de a gândi critic se dobândeşte în timp, permiţând în rândul elevilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare.

Gândirea critică îi învață pe elevi să-şi emită şi să-şi susţină propriile idei. Satisfacţia noastră, a profesorilor, vine din crearea acelor situații de ȋnvățare ȋn care elevii sunt provocați să aprecieze, să compare, să ofere argument pro sau contra. Elevul trebuie să fie un creator, trebuie să aibă senzatia descoperii „noului”, chiar dacă idea respectivă a mai fost “descoperită”

Fiind mai mari, având o anumită experiență literară și gusturi de lectură ȋn oarecare măsură formate, trecuți printr-un examen de evaluare națională, elevii de liceu sunt comori neprețuite prin spontaneitatea, modul original și ieșit din tipare prin care văd rezolvarea anumitor situații, sunt dovada vie a conceptului de “gândire critică”.

De aceea, opera lui Virgil Tănase a fost atât de “gustată”. Pentru misterul care o ȋnvăluie, pentru situațiile aproape ireale pe care le propune, pentru pactul de lectură –pe care elevii sunt provocați să-l descopere și să-l analizeze, pentru munca de detectivi pe care o au de ȋndeplinit  pentru a descoperi “măștile” sub care se ascunde scriitorul, pentru frazele cu valoare de adevăr general-valabil pe care au găsit că este “cool” să și le posteze pe Instagram sau alte rețele de socializare, pentru lupta regăsirii de sine- luptă pe care multi dintre ei o duc, pentru acel “acasă” pe care toți ȋl purtăm in suflet și la care ne raportăm, conștient sau nu.

Deși Moartea care vine, pleacă şi iar vine este o proză  care presupune un cititor avizat, obișnuit să decodeze ȋn structura textului aspectele autobiografice ale celui care a creat- o, sau scriitorul- omul, cel care se ascunde ȋn text sub forma măștilor narrative sau care se ascude ȋn spatele anumitor personaje, ȋn text, lucrurile, evenimentele, faptele și ȋntâmplările trimit la o realitate care vrea să sugereze mai mult decât pot exprima cuvintele, o dată cu cartea scrisă, părând a se mai crea una, dar care rămâne nescrisă. Ea rezidă in elementele de ambiguitate, ȋn elementele care se subȋnțeleg la nivelul textului.

Situat ȋn primele pagini ale cărții, “Cuvânt-ȋnainte” apelează la un ȋntreg arsenal de strategii utilizate de un scriitor de factura lui Virgil Tănase, un scriitor care a scris ȋn exil, dar care niciodată nu s-a simțit “exilat”, căci toate lucrurile dragi le ducea cu sine, le purta ȋn sine, așa cum spune ȋn “Așa a fost să fie …”: “…dacă nu sunt pribeag e pentru că am păstrat ȋn mine izvodul nașterii mele pe care l-am locuit neȋncetat oriunde m-a azvârlit viața  cam zbuciumată, pe care am dus-o de voie de nevoie…. ” ( Așa a fost să fie … Virgil Tănase, ed Junimea, 2019, pag 10), “Sunt ce-am trăit și ce am trăit  e ȋn mine, uitatele și neuitatele” (pag 14) Dintre acestea, putem menționa amănuntul realist, invenția fantastic, divagația onirică.

Se remarcă, ȋncă din primele rânduri, pactul de lectură „consecvent cu vocaţia sa și în termenii convenţiei literare romanești, scriitorul Virgil Tănase propune un pact alternativ de lectură pe care cititorul este liber să-l semneze sau nu”. O astfel de proză, ȋn care evenimentele iau ȋntorsături neașteptate, ȋn care eroul este când ȋntr-o gară cu un copil ȋn brațe, când ȋntr-un colț ȋndepărtat al Africii, ȋn care jocurile de cuvinte sporesc ambiguizarea, nu poate exista fără participarea cititorului, literatura, ȋn accepțiunea scriitorului,  neavând menirea de a dezvălui, de a descurca ițele narrative, ci de a le adânci.

Încă de la ȋnceput avertizează cititorul să nu fie dezamăgit daca ȋn paginile ce urmează a fi citite nu va regăsi ceea ce se așteaptă, apelând la cest “truc” pentru a obține exact efectul opus: cititorul să fie captat și interesat de evenimentele ce urmează a fi prezentate.

Având o deosebită măiestrie inventivă, scriitorul ȋncearcă ȋncă de la ȋnceput să ne ducă pe o pistă falsă, metafora taxiului care ȋi este necesar pentru a ȋncepe o viață nouă nu este decât o strategie de a se regăsi ȋn creație, ȋn actul scrierii, reușind să ne convingă că cele mai ȋndrăznețe născociri sunt lucruri cât se poate de firești.  Sătul de ostilitatea pe care le stârnesc în general cinstea, talentul şi reuşita… am decis să pun capăt activităţilor mele cetățenești- fraza poate anunta retragerea ȋn literatura onirică și ȋncercarea de a se regăsi prin creație, lăsand la o parte responsabilitățile pe care le a avut ȋn viata public și care au fost generatoare de probleme. Preferă să se retragă precum melcul ȋn conchilia ȋn care ȋși duce toate amintirile dragi, mai cu seamă cele ale copilăriei, ale locului  carea constituit un axis mundi, strada Bălcescu, nr 46, Galați.

Moartea și cadavrul interimarei  constituie punctul de la care pornesc toate născocirile scriitorului, de fapt ele fiind un lung șir de perspective onirice, care, chiar dacă dau impresia că nu se ȋnțelege nimic, conturează atmosfera ȋn care se derulează realitatea imaginată.
Subintitulat „roman jandarm”, cartea, construită după cum ne-am obișnuit după un tipar arhitectural aparte, impresionează prin cele cincisprezece caiete, ordonate calculat, tocmai pentru a-l stârni pe cititor să descopere dacă există o fuziune între spaţiul ficţional şi cel real. Interimara, moartă sau nu, angajată a serviciului de spionaj, declanșează vârtejul oniric, singura soluție de supraviețuire pe care o are este cea de a-și schimba identitatea, de a pleca departe, undeva unde să I se piardă urma, singura soluție pentru a supraviețui fiind aceea de a-și schimba identitatea, ceea ce aduce un pic și cu “afacerea Tănase”, aspect biografic, ȋn care scriitorul a trebuit să-și ȋnsceneze propria moarte pentru a-și salva viața, ordinul regimului Ceaușescu fiind acela de a fi ucis de agentul Haiducu.

Interimara poate fi un alter ego al scriitorului plecat ȋn exil, ȋn Franța, “Considerând că într-o ţară unde Balzac, prinţ al literelor, şi-a petrecut viaţa zbătân- du-se între datorii şi creditori, nimic nu este mai onorabil pentru un scriitor decât să ia banii fără să scrie o iotă,….m-am mulţumit să fac stric tul necesar. “-  aluzie la faptul că scriitorii onirici doar lansează ideile, temele, restul depinzând de cititor.

Interimara  poate fi proiecţia spectaculoasă a scriitorului însuşi, veşnic  inadaptat sistemului din care face parte, un solitar pornit în căutarea sinelui, un înstrăinat,care îşi găseşte refugiul în artă. Imaginea femeii devine o metaforă a propriei identităţi ȋntre biografia autorului din diaspora și arta sa eliberatoare- curentul oniric.

Moartea care vine, pleacă și iar vine este subintitulat „roman jandarm“, tocmai pentru a se detașa de genul clasic al policier-ului sau al romanului de aventuri, de spionaj, ale căror convenții le mimează în măsura în care le și discreditează.

Multe dintre trucurile clasice ale epicului cu suspans sînt prezente în carte: strategia manuscrisului restituit (15 caiete pe care fiul unui așa-numit „agent secret“ le scoate din fundul sertarului și le rearanjează cît să devină fluente), răsturnările de situație, rezolvările senzaționale ale momentelor tensionate, qui pro quo-uri.

Am înlăturat dopul, inițial pecetluit cu smoală, al sticlei unde aceste caiete fuseseră închise de parcă autorul lor, naufragiat pe cine ştie ce insulă pustie, ar fi vrut să ne transmită un mesaj în măsură să-l salveze.- este o secventă care ar putea fi asemănată cu o buclă temporală, conținutul sticlei, caietele, fiind cele ce se plasează ȋn buclă, elemente onirice, care ies din sfera verosimilități, la prima vedere ele vin către cititor prin actul eliberator al scriitorului “am ȋnlăturat dopul”.

Cum erau scrise de mână, ca să le pot vinde, am dactilografiat textul, ferindu-mă să modific discursul unui autor, ocazional fireşte, dar care spune lucrurile bine pentru că spune adevărul, care spune adevărul pentru că povesteşte ce-a trăit, care a trăit pentru că a văzut cu ochii lui moartea care vine, pleacă şi iar vine.- ȋn acest fragment se observă clar pactul autobiografic, trimiterea la faptul că a trebuit să-și regizeze propria moarte pentru a trăi și pentru a scăpa de un regim opresiv, pentru care el constituia o amenințare, deoarece „spune adevărul pentru că povestește ce a trăit”

Oricum, când veţi citi aceste rânduri….eu îmi voi aştepta clienţii pe jumătate aţipit, străduindu-mă să uit l umea dumneavoastră murdară şi incertă.- exprimă ieșirea din vis, onirismul, starea de veghe „pe jumătate ațipit”, atent la ceea ce se petrece ȋn jur, mereu ȋn gardă, pentru că niciodată nu putem ști de unde poate apărea pericolul. Literatura, creația sunt singurele care-l pot ajuta sa uite „ lumea murdar și incertă”, mai cu seamă prin funcția estetică,  eliberatoare pe care o au, care permite intrarea ȋn vis, ȋn literatură, acolo unde scriitorul ȋși poate crea propria lume, „departe de ostilitatea pe care le stârnesc în general cinstea, talentul şi reuşita.”

Astfel, de la primele pagini devine evident că poetica este una antirealistă, că nu verosimilitatea reprezintă ținta autorului: un tînăr care duce în brațe un copil își așteaptă, în gara din Veneția, soția, care este o „interimară“, deci o angajată a unui serviciu de spionaj, al cărei singur rost este să-l pregătească pe adevăratul agent secret, iar moartea sa să devină semnalul activării acestuia.
Ceea ce este cu totul aparte e faptul că Virgil Tănase știe să creeze o densitate epică aparte, din elemente care par disparate, și mai ales să adune în jurul unor situații improbabile cantități consistente de detalii verosimile.

Totul este însă un joc, în care absurdul, ruperile de ritm, contrapunctul, deviațiile narative, intertextul, devin componentele unei scriituri debordante, fanteziste, inepuizabile, perspectiva narativă fiind una subiectivă.

Naratorul este principala personalitate (și principalul personaj) al cărții: ironic, mereu dispus să își demonstreze virtuozitatea, el este cel care se pune în valoare, înaintea intrigii propriu-zise, și manipulează actanții; el comentează faptele pînă le mută din conturul lor și incită cititorul la suspiciune. În narațiune, cea care se aude este vocea, nu a personajelor.

Una dintre principalele surse ale suspansului (care e unul stilistic și compozițional, nu unul limitat-evenimențial) este ingeniozitatea narativă, modul în care totul se transformă în spectacol, în reprezentație. La un moment dat, un personaj, Fernande de Puantalbec, o nobilă complexată din cauza aspectului fizic, caută să se reabiliteze participînd la tot felul de intrigi de spionaj, cu obîrșie în Africa, adoarme în cadă și, ieșind subit din starea onirică, decide să se coafeze, ca să nu o găsească moartea nearanjată, iar replica ei este prompt deturnată de narator. Ignorînd situația critică în care se află personajul ce își simte viața în pericol, naratorul constată faptul că acesta a regăsit „limbajul absurd al stării de veghe în care cuvintele se leagă prin sens, și nu prin armoniile înscrise în culoarea fiecăruia dintre ele“. În acest fel, autorul își deconspiră (în mod repetat, de altfel) poetica; totul e o aventură a scriiturii – intrigile, suspansul, cantitatea impresionantă de sînge care înro¬șește paginile, bombele care distrug stații de metrou, loviturile de stat, metamorfoza personajelor, melodrama polițistă, poveștile de iubire, dezamăgirile, falsele identități nu sînt decît pretexte, variațiuni ale unei teme care este discret tatonată: cea a morții, care și ea „vine, pleacă și iar vine“.

Moartea care vine, pleacă și iar vine este, ca și altele ale autorului, un roman oniric, o „rupere din ordinea utilului“, cum spune scriitorul în „Notă pentru ediția în limba română“.

„Provocarea romanului lui Virgil Tănase este una stilistică şi compoziţională: el reuşeşte să păstreze convenţiile unei literaturi agreabile, accesibile, dar mai ales să le deturneze într-un experiment livresc. Fraza este una arborescentă, amplă, voit confuză, cu totul nepotrivită pentru un roman de aventuri sau unul poliţist, registrul e cel mai adesea ludic, ironic, intrând în contrast cu gravitatea evenimentelor care se derulează. ”

Prin metode care dezvoltă conceptul de “gândire critică”, cum ar fi SINELG, studiul de caz, tehnica 6/3/5, metoda FRISCO, metoda pălăriilor gânditoare, elevii au fost provocați să găsească difetite soluții problemelor pe care proza inedită a lui Virgil Tănase le ridică, să-și assume roluri inedited precm: gânditotul, conservatorul, exuberantul etc. Nu doar că le-a plăcut, dar aceste metode le-au creat  senzația că se află ȋn miezul unei problem reale, al unei situații reale, iar ei trebuie să găsească o rezolvare inedită, trebuie să descopere un anumit concept și să-l ȋnțeleagă, or, prin aceste situații, nu facem decât să pregătim educabilul pentru viața reală, nu facem decât să-I dezvoltăm o competență extreme de important, cum este aceea de “a ȋnvăța să ȋnveți”.

Așadar, toate părțile implicate ȋn procesul educațional au de câștigat: elevul se formează pentru viață, citește și descoperă ca stă ȋn puterea lui a găsi soluții inovatoare și creative, capătă curaj, este asumat și original ȋn gândire, ȋnvață să accepte păreri care nu concord cu cea proprie, profesur are satisfactia de  a fi aprins ȋn sufletul educabilului flacăra curiozității, iar părintele observă schimbări ȋn bine ȋn atitudinea si modul ȋn care tânărul licean abordează anumite situații ale vieții.

Bibliografie
1.Creţu,  Bogdan  Scriitura muzicală a lui Virgil Tănase, ȋn Observator cultural, nr 905, 12.01.2018
2. Grigor, Andrei Glosa, Mitul lui Sisif și Omul revoltat al lui Virgil Tănase. Caiete critice, Nr. 10
3. Tănase, Virgil Așa a fost să fie …, ed Junimea, 2019.
4.Tănase, Virgil Moartea care vine, pleacă și iar vine ed Hachette, 1984

Sitografie
1. www.observatorcultural.ro/articol/scriitura-muzicala-lui-virgil-tanase/
2. www.ziaruldeiasi.ro/stiri/moartea-care-vine-pleaca-si-iar-vine-180512.html