Dialog cu scriitorul lunii iulie

Interviu literar cu Cristina Prisacariu Șoptelea
Publicat în Revista literară ,,La Ac” nr.5/iulie 2021

 Dorina Rodu: Mai întâi de toate aș dori să facem cunoștință cu omul Cristina Prisacariu Șoptelea, cine și cum era la începutul acestui drum al literaturii, ce anume a declanșat pasiunea dvs. pentru scriere?

Cristina Prisacariu Șoptelea: Sunt un om obișnuit, cu o viață relativ interesantă într-un micuț oraș de provincie. Cred că am avut noroc, pentru că încă nu mi-am pierdut curiozitatea și curajul, două ingrediente de bază în trăirea și în existența mea ca om. Pasiunea a venit încet-încet, în gimnaziu, fără să urmăresc în mod special ceva sau pe cineva. Am participat la concursuri școlare, între care și  câteva olimpiade la Română. Tata era circumspect pentru că avea impresia că literatura îmi consumă fără rost timpul alocat lecțiilor. Dar n-a fost așa. Mai târziu am participat la multe concursuri naționale care m-au introdus în lumea frumoasă a adevăratei literaturi, unde am întâlnit mari poeți, unde am început prietenii frumoase dar unde am descoperit și nedreptatea, premiile date cadou, asta e.

Dorina Rodu: Cum a fost copilăria și adolescența Cristinei Prisacariu Șoptelea?

Cristina Prisacariu Șoptelea: Am avut o copilărie normală, prin anii `70 – `80 nu prea aveai ce să faci. Am crescut în oraș, mergeam ”la țară” doar două săptămâni în vacanța de vară, într-un sat de lângă Dorohoi. Acolo, într-un colț de cerdac, am găsit un ciot de carte, fără copertă și fără primele pagini. Cred că eram prin clasa a II-a, mi s-a părut un miracol, parcă mă aștepta special pe mine. Am citit-o imediat, era Povestea lui Buratino sau Cheița de aur, de Tolstoi. Cred că atunci a fost marea întâlnire cu cartea, atunci a fost un click și de atunci am rămas în acest univers, unde nu ești niciodată singur, unde ți se deschid lumi și aventuri pe alese, unde
personajele devin prietenii tăi pe viață. În rest, adolescența a fost cu reguli stricte ale sistemului, cu iubirile neîmplinite, cu cravata roșie de pionier, cu primele seri petrecute în secret cu Europa Liberă, cu  lungi călătorii prin țară, cu multe concursuri la
școală, cu apariții timide în Cutezătorii, cu  prima țigară în parc, la ștrand, cu aventura de o noapte la rând la ”butelii”, cu cărți citite pe sub bancă, cu primul vot pentru care am avut mari emoții și m-am ales cu o enormă dezamăgire,. Savuroasă și curioasă, întrebătoare și incitantă, curajoasă și uneori impertinentă, adolescența mea a fost un ritual de formare de care-mi amintesc cu dor. Atunci am descoperit cu adevărat poezia, pentru că în gimnaziu aveam un exercițiu: profesorul de română ne dădea un vers dintr-un poet pe care urma să-l predea ora următoare  și noi trebuia să găsim poezia din care făcea parte. Era o întrecere faină, o câștigam aproape tot timpul. Biblioteca școlii era plină, am profitat la maxim. Nu eram tocilară, citeam din plăcere, îmi plăcea la nebunie surpriza cu care mă privea profesorul.

D.R.: Care persoane au reușit să-și lase amprenta în timpul formării dvs. ca și scriitoare?

C.P.Ș.: Cred că fiecare om cu care vorbești despre poezie și fiecare poet citit lasă urme în formarea ta. Poate e mult spus. Dar am învățat lecții importante de la poeți care nu sunt pe firmamentul marii literaturi, de la oameni modești care se ascund cu îndârjire de publicitate și de glorie. Nu dau nume, aș fi nedreaptă, pentru că nu-i pot cuprinde  pe toți cei de la care am învățat să-mi caut vocea proprie și drumul.

D.R.: Când și unde ați debutat editorial?

C.P.Ș.: Debutul a fost prin Concursul Naţional de Poezie “Porni Luceafărul….” – Botoşani, 1996 unde am câștigat Premiul pentru debut al Editurii Moldova – Iaşi, pentru volumul Singuri cum stăm. Editura nu a binevoit să onoreze premiul acordat, așa că volumul a apărut în 2003 la Editura Axa din Botoșani.

 D.R.: Poezia, în general, este cunoscută ca regină a literaturii, pentru mulți poeți poezia înseamnă un fel de spovedanie, pentru alții
libertate, iar pentru unii reprezintă descărcare, sau chiar cioburi din propriul suflet, al eu-lui interior. Pentru dvs. ce reprezintă poezia?

C.P.Ș.: Da, poezia este și spovedanie și libertate și descărcare și suflet, depinde de tine, de ceea ce ești la un moment dat. Nu pot da o definiție exactă, pentru că poezia este dincolo de exactități și definiții,  este o stare care te găsește, o stare în care te învălui ca într-un cocon și te lași dus de ceea ce trebuie să fie poezia. Îmi vine să zâmbesc, pentru că am senzația că poezia este acum Cenușăreasa literaturii, care încearcă să-și facă loc între romane siropoase și cărți de dezvoltare personală care au inundat piața dincolo de limite. În Botoșani nu poți cumpăra cu adevărat carte de poezie, apar anual doar câteva volume. Orașul este atât de mic încât nu putem duce un raft întreg de poezie. Iar marile edituri nu s-au gândit să deschidă o librărie la Botoșani, este prea departe. Există comerțul online, dar nimic nu se compară cu bucurie de a ține în mână un volum și de a-l savura vizual și olfactiv. Trist, din punctul meu de vedere.

D.R.: Din punctul dvs. de vedere cum ați descrie poezia botoșăneană, sau chiar întreaga literatură botoșăneană apărută după anii 2000?

C.P.Ș.: Împrăștiată. Ăsta e cuvântul care-mi vine acum. Dispersată. Ea există cu adevărat, are istorie – și ce istorie! – dar acum parcă s-ar pierde, cumva. Au apărut multe cărți în ultima vreme, dar nu se găsesc decât la autor. Noroc de Facebook, așa mai aflăm ce cărți au mai scos prietenii și colegii noștri. Îmi lipsesc întâlnirile cu scriitorii de poezie și cu degustătorii de poezie. Pandemia ne-a  înstrăinat mai mult decât trebuia. Dar, una peste alta, e bine că se scrie. Poezie, beletristică, studii, eseu, păcat că scriitorii din Botoșani nu prea există pentru cronicarii vremii.

D.R.: Ce reprezintă pentru dvs. județul Botoșani, este acest oraș o oază de liniște pentru dvs.?

C.P.Ș.: „Botoșani este o bijuterie de oraș” aș fi spus cu 2-3 ani în urmă, dar nu mai e valabil acum.  Centrul vechi, atât de dorit și atât de important pentru alte orașe – pot să spun civilizate? – este o mare dezamăgire. Într-un oraș fără industrie, cultura ar fi singura salvare. Din păcate conducerea ”de partid și de stat” nu a înțeles cum e cu dezvoltarea culturală și nu s-a făcut nimic pe drumul ăsta. Ba mai mult, au fost puse la pământ multe ”monumente” culturale: teatrul, reviste. In alte orașe clădirile sunt pline de picturi, street art. La noi toată lumea dă din umeri. Ceea ce nu se-nțelege este pus la colț. Pictorul Liviu Șoptelea, onorabilul meu soț, organizează de 10 ani un salon internațional de arte vizuale, Interferențe.  Cu mijloace proprii, cu sală de expoziții plătită. Fiecare participant trebuie să pună un bănuț pentru a putea face expoziția. Orașul este sărac, venituri extrem de puține, sponsorii nu prea înțeleg pictura sau  poezia, fiecare se ridică prin forțe proprii. Mi se pare îngrozitor. Totul se degradează, tinerii pleacă, rând pe rând, se merge pe principiul ”merge și-așa”. Îmi făcusem visuri, avem o societate culturală, am încercat să facem proiecte, din păcate soldate cu ”nu se poate”. Încet, dispar și festivalurile de poezie, pentru că interesul pentru cultură este zero. Iar în școală nu se cere decât memorare, nu se mai cere gândirea proprie, imaginația este ucisă din fașă. Și cum să înțelegi un poem dacă ți se dictează ce trebuie să înțelegi?? Din păcate actul educațional s-a degradat foarte mult. Școala dictează condițiile, părinții și copiii execută, fără un minim de discuție, fără analiză. Mă îngrozește calitatea din ce în ce mai slabă a pregătirii celor care termină 12 clase. Cum să-i mai întrebi dacă le place poezia? Când ei nu știu corect să scrie și să citească românește. Dacă în orașele mari există voci care se ridică, la noi e liniște, frumos, cald, un ”dolce far niente” periculos, o lâncezeală permanentă. Asta e cu orașele mici. Tind să dispară.

D.R.: Acum, la finalul interviului, ne puteți spune din punctul de vedere al scriitoarei Cristina Prisacariu Șoptelea, ce credeți că îi lipsește culturii, literaturii actuale botoșănene?

C.P.Ș: Nu sunt eu în măsură să dau rețete dar cred că trebuie să fim împreună. La noi lipsește uniunea. Hai să facem împreună. Așa suntem puternici. Hai să mergem toți la cineva care lansează o carte în Botoșani. Este necesar să ne trezim. Va fi greu, dacă nu imposibil să facem asta. Mai avem o șansă, două.
Instituțiile de cultură trebuie să-și schimbe optica. Degeaba avem instituții dacă cei ce le conduc nu înțeleg cum e cu poezia, cu pictura, cu teatrul, cu muzica….Să lăsăm discursurile sforăitoare și să facem ceva concret. Nu e greu. Banii se cheltuie oricum.
Tinerii care au mai rămas in Botoșani trebuie încurajați, trebuie sprijiniți, cuprinși în proiecte. Mai cred că trebuie să trezim lumea, să le arătăm că poate fi și frumos, fără încrâncenare, cu bucurie și speranță. Încă sunt optimistă. Văd ce se face în țară și cred că și noi putem face mai mult decât nimic. Așa e, oare?