Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

„Dincolo de poem” singură stă Cristina Prisacariu Șoptelea

Primit pentru publicare: 19 Febr. 2019
Autor: Dorina RODU, redactor șef al Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Cronică literară
Publicat: 19 Febr. 2019
© Dorina Rodu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

     Scotocind printre rafturile arhivei editurii Agata, care conține cărți apărute la o multitudine de edituri, atât din Botoșani, cât și din țară, mi-a atras atenția un titlu: „Singuri cum stăm”, o carte de poezii semnată de poeta Cristina Prisacariu Șoptelea, volum apărut la Botoșani la Editura Axa în anul 2003.

    Scurt portret profesional

    Cristina Prisacariu Șoptelea s-a născut la Botoșani, la data de 4 iulie 1966, este absolventă a Liceului Economic Botoșani și a Universității „Ștefan cel Mare” Suceava – Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică, având specializarea în Contabilitate și Informatică de Gestiune. Între anii 1987-1988 a funcționat ca „operator calculator la Centrul Teritorial de Calcul Botoșani, ajutor programator (1989-1991), inspector persoane juridice la Direcția de Finanțe Botoșani (1991-1995), inspector persoane juridice la Administrația Financiară Botoșani (1996-1999), consilier persoane juridice la Primăria Municipiului Botoșani (din 1999)”. [1]

     Privire sumară asupra activității literare

     De sub condeiul poetei Cristina Prisacariu Șoptelea, membră a Uniunii Scriitorilor din România, strălucesc trei cărți: „Singuri cum stăm” – volum cu care a debutat-, apărut la Botoșani, Editura Axa – 2003; „Câinii memoriei” apărut la Cluj-Napoca, la Editura Dacia XXI, în anul 2011 și „Instrumente de tortură” , la Iași, Editura Zona Publishers, în anul 2014. De-a lungul vremii a colaborat cu versuri la reviste precum: „Albina”, „Basarabia”, „Caiete botoșănene”, „Clopotul”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Jurnalul literar”, „Luceafărul”, „Lumină Lină”, „România literară”, „Zori noi” ș.a. În decursul activității sale literare, a fost premiată în diferite ocazii:  în anul 1987, premiul revistei „Convorbiri literare” – Concursul Național de Poezie „George Coșbuc” din Bistrița; tot în acest an Biblioteca Județeană Botoșani i-a acordat Marele premiu – ed. I, la Concursul Național de Poezie „Cel mai frumos poem de dragoste”; în anul 1988, a primit Premiul revistei „Cântarea României” – Concursul Național de Poezie „Panait Cerna” din Tulcea; tot în acest an (1988) a fost premiată și de revista „România literară” în urma participării la Concursul Național de Poezie „Cântare pentru oamenii de azi” din Oradea; în anul 1996 i-a fost acordat Premiul Editurii Moldova din Iași, la Concursul Național de Poezie „Porni Luceafărul…”, Botoșani, pentru volumul de poezii cu care a debutat: „Singuri cum stăm” ș.a.

      Privire analitică asupra unor versuri

     „Singuri cum stăm”, doar noi cu noi înșine, uneori „de vorbă” cu alter-egoul nostru, ies la suprafață unele dintre cele mai ascunse trăiri proprii, care prind formă în versuri ce încheagă subtil chintesența profunzimii de dincolo de rigiditatea zidurilor pe care le construim în jurul nostru și după care ascundem esența ființei care ne caracterizează cu adevărat. După o „Pasăre de ceață” tăcerea poetei Cristina Prisacariu Șoptelea țipă în versuri (de altfel „surde” pentru urechile celor care tratează totul cu superficialitate), aruncând la suprafață durerea și căința acumulate de-a lungul timpului, care, pe rând, se descompun prin „clopotele de bronz ale orașului”, durerea iubirilor (false) vândute „pe vorbe”: „Poate nicicînd zbaterea timpului / peste zborul tău mai frumoasă/ nu va fi – / aripa grea de iubire prin Cetățile / Poesiei și păsările de ceață ale/ gîndului incoerente descoperă/ cărările ascunse cîndva de/ melancolie. // Tăcerea trezește cuvintele.// […]// O, verbe interzise și/ verbe neinterzise ale zeilor/ cum muzica poate cuprinde/ trupul vostru umil/ durerea și căința Clepsidrei prin/ clopotele de bronz ale orașului/ rochia de mireasă descompusă în/ crini și nuferi doare/ ca o furtună de nisip a memoriei.// […]// Iubirea se vinde astăzi pe/ vorbe, niciodată visul nu cuprinde/ tot zbuciumul […]” („Pasărea de ceață”). Printre versurile acestei poezii se regăsește și motivul „tăcerii”: „Tăcerea trezește cuvintele”, în religie și subliniez religie și nu credință (în Evanghelia după Ioan), după cum se știe, la început era Cuvântul, ei bine, din punctul meu de vedere tind să afirm că mai întâi a fost tăcerea, ce altceva putea duce la apariția Cuvântului?… Motivul tăcerii este inițiatorul căii spre revelației, referindu-ne la aceste versuri, se poate afirma că tăcerea este începutul „călătoriei în sine” a poetei Cristina Prisacariu Șoptelea. În poeziile „Dincolo de poem” și „Încremenire ecvestră” simbolul „tăcerii” prelungește sensurile misterelor, dezvăluite într-o oarecare măsură de către poetă: „dincolo de timpul acesta/ cu frunțile către tăcere și vis/ cît o lume crudă împietrită/ în umbră”, astfel „dincolo de poem” tainele fiind amplificate; „Starea de poet se confundă/ uneori cu golul translucid al/ melancoliei duhul cuvintelor/ necunoscător și potecile tăcerilor/ se întorc în ochiul de rubin al/ mirării/ […]” („Încremenire ecvestră”). Tot în volumul „Singuri cum stăm”, în unele poezii se regăsește simbolul „cercului”, „al sferei” care în literatură, printre altele, reprezintă și perfecțiunea: „când deschid palma/ o aripă rotundă mi se arată pe/ linia vieții/ un cîntec mă/ aruncă prin ceruri rotunde.// Rotunjimi, cercuri, – pași sferici -” („Încremenire ecvestră”); „-aruncă inelul negru – ți-am spus […]/ Ai tăcut/ rotund/ rotund/ pînă ce tăcerea a devenit/ incandescentă […]” („Dona. Inelul negru”); „dispariția șoselei se întorc/ de prin cercuri ploile” („S-a mai vorbit”) ș.a. „Tot ce este rotund are un sens universal pe care îl simbolizează globul. Sfericitatea universului și a capului omului sînt indici de perfecțiune. Închis, fără început și fără sfîrșit, complet desăvîrșit, cercul este semnul absolutului. […] În conștiința românească, cercul este asociat soarelui, cerului, lumii și lui Dumnezeu. Cercul include sensurile armoniei prin comunicare, iar cunoașterea este raportată la posibilitățile limitate ale ființei, prin sensurile moștenite din latină a verubului <a încerca>.” [2] Prin versurile poeziei „Ziduri de sticlă” poeta Cristina Prisacariu Șoptelea încearcă să invoce cale de a răsfrânge absolutul propriului interior peste întreaga lume; încă din titlu se poate deduce separația dintre lumea exterioară și cea interioară a poetei prin „zidul de sticlă” – care poate semnifica o fereastră ce poate reprezenta receptivitatea, dar, de ce nu, și aspirațiile către o lume mai bună: „Ești aici sau/ e doar ideea de noapte -/ apoi dimineți de mireasă/ cernînd ploi de ceară/ pe aripi încărunțite.// Sosesc din vreme-n vreme/ scrisori cu trupul tău răstignit/ între rînduri -/ treizeci și trei de silabe/ neînchegate/ înfrunzesc în inima mea/ ca un cerc peste lume…” („Ziduri de sticlă”). În versurile acestei poezii mustește absolutul interior al poetei prin simbolurile pe care le folosește și profunzimea versurilor care se înalță până la divinitate, folosind chiar numărul complex învăluit de atâta mister: „treizeci și trei”, dar care are și conotații biblice, trecând de orizonturile lumești ca mai apoi că coboare înapoi în plan pământean în încercarea de a împărtăși lumii măcar o parte din absolutul său interior: „treizeci și trei de silabe/ neînchegate/ înfrunzesc în inima mea/ ca un cerc peste lume…”. „Poezia Cristinei Prisacariu Şoptelea este o fereastră spre absolut. Aşa cum sunt icoanele ferestre spre cer. În poezia ei se oglindeşte atât lumea obişnuită în care trăim, dar şi lumea mai puţin cunoscută, cea interioară, care la rândul ei, prin metafora dinamică ce-i caracterizează creaţia, indică şi lumea tainelor din veac ascunse, nici de îngeri ştiute. Există o tandreţe regală în poezia Cristinei Prisacariu Şoptelea pe care o simţi, dar pe care nu o poţi prinde într-o definiţie categorică, o lumină în interiorul cuvântului ei, o anumită virginitate a rostirii care te ajută să te împărtăşeşti de la distanţă pe de o parte de chipul eternităţii, iar pe de altă parte de frumuseţea transfigurată a viziunii sale ce o îndeamnă la scris. Cristina Prisacariu Şoptelea este o poetă în care spiritul celebrează o continuă înviere.” (Theodor Damian).

       „Dincolo de poem”, „Pasărea de ceață” tăinuiește chintesența poetei Cristina Prisacariu Șoptelea, cât și a creațiilor sale care prin misterele aflate printre versuri ne conduc spre viziunea lumii sale interioare absolute, ca mai apoi, în unele cazuri, aprofundând misterele, ajungem într-un fel de labirint de „antimaterie”, iar dacă cititorul reușește să-i pătrundă tainele, poate ajunge prin versurile încărcate de simboluri către absolutul sacru al Universului, risipind „Măștile nopții”.

[1] Silvia Lazarovici: Dicționarul biobibliografic „Scriitori și publiciști botoșăneni”, ediție aniversară, p. 381

[2] Dicționar de Motive și Simboluri Literare

[3] Florentina Toniță: opinia lui Theodor Damian citată în art. „CRISTINA PRISĂCARIU ŞOPTELEA sau despre Poezia ca singurătate a cuvântului!”, articol apărut pe stiri.botoșani.ro, 12 mai 2014