Primit pentru publicare: 31 ian.2015.
Autor: Georgică MANOLE. redactor șef la Rev. Luceafărul.
Publicat: 31 ian.2015.

CONFLICTUL DINTRE „EGO” ŞI „SINE”

LA CRISTINA PRISACARIU ŞOPTELEA

Să scrii poezie şi s-o supui unui titlu care să te ducă cu gândul dincolo de un ev mediu, fie el şi personal, este un act de intrare în rând şi de asumare a postmodernismului recent. Spun aceasta deoarece ce-a de-a treia carte a Cristinei Prisacariu Şoptelea se intitulează „Instrumente de tortură” ( Editura „Zona Publishers”, Iaşi, 2014, 70 p.).

            Cu poeziile din primele două volume(„Singuri cum stăm”-2003 şi „Câinii memoriei”-2011) , autoarea alcătuieşte un studiu, prin poezie, a autonomiei individului uman. Contrar celor „văzute” de cei care s-au aplecat asupra acestor două volume, eu zic apăsat că lipseşte tandreţea, ea fiind suplinită de o nervozitate, hai s-o numim, delicioasă. Pentru că nu sunt rare momentele când poeta devine ea, însăşi, instrument de tortură. Din cartea aceasta, cea de-a treia, transpare dorinţa poetei de a-şi asigura integritatea şi funcţionalitatea în acest univers uman. Opera acestei poete, atât cât este ea până acum, descrie, cu mijloacele poeziei, hărţuiala permanentă care se dă între „Ego”-ul său şi „Sinele” său. Ego-ul Cristinei Prisacariu Şoptelea, prin instrumente specifice lui, o torturează şi, absorbindu-i energia, duce la o anomie a sinelui: „Femeia cântă de dimineaţă acelaşi cântec / mecanic / în colţul străzii pe care trec începe în curând / sărbătoarea împăcării sinelui şi nimeni nu ştie / lumea trece impasibilă ascultând acelaşi cântec / în urechi le creşte cânepă indiană şi apa trece ca un tăvălug / peste străzi spălând creiere şi picioare deopotrivă / sunetele se aşează apoi cuminţi pe trotuar. // aşteaptă până când haita de câini a cartierului / îşi va marca din nou teritoriul” (p. 50).

            Oraşul, ca prim instrument de tortură, este un fel de para durerii, constrângerile lui ducând spre un sentiment al alienării sinelui: „Nu ştiu despre ce este vorba dincolo de uşa casei mele / oamenii străbat cu picioarele lor mici străzile din cartier / încercând să priceapă voluptatea de a ajunge seara / acolo unde luna îşi face casă rotundă în munţi şi / aerul se sparge în respiraţii minuscule / le întind apoi peste masa tăcerii într-adevăr / cenzura goleşte casa de fulgere / degeaba strig ecoul se sparge şi el // copiii aduc dimineaţa apă neîncepută” (p. 31).

            Orgoliul, ca formă exacerbată a ego-ului, generează aceleaşi efecte pe care le produce mental gheara pisicii ca urmare a izolării autoimpuse: „Îmbrăţişarea e ruptă în două / o parte – jos – de care te agăţi în fiecare / dimineaţă şi o parte – sus – cu care prinzi / în fiecare noapte colţurile lunii. // Aşa că nici nu te pot lua în braţe oricând / nu te mai pot mângâia seara / ori dimineaţa pe străzi suntem aproape străini / între noi s-a ridicat un zid / din ce în ce mai înalt / din ce în ce mai bătrân” (p. 56).

            Nici patul, nu neapărat cel conjugal, dar şi cel de iarbă, de flori etc., nu mai este ce era odată prin poezie. El este pentru Cristina Prisacariu Şoptelea un veritabil pat de tortură, un loc abandonat în noapte, fiindcă nopţile se pierd înecate în fum şi bere, în insomnii nevindecate etc.: „Mă încerci cu o ţigară şi te faci că nu ştii cine sunt / doar dacă-mi pipăi oasele ai să-ţi dai seama şi tu cerşeşti / jurăminte ce-au fost prin paturile noastre / întinse peste cuverturi roşii în mansarde roşii / încep să cred că s-a rătăcit un fluviu între noi / un fluviu sentimental şi deja bătrân ce spală siluete / lângă berăria din colţ…” (p. 23).

            Nici amintirile nu sunt generatoare de plăceri. Ele ronţăie din sinele poetei mai ceva decât tubul crocodilului în vremuri apuse: „Nu pot vorbi decât în numele meu / peste dealuri strig cocorii să se întoarcă în pântecele / pământului cu ochiul de furtună / în care te legeni până la sfârşitul nopţii iată cum, // calm, vă vorbesc / să nu tulbur apa de ploaie / din lighenele vechi ce le-a pus mamaia la streaşină / ne spălăm frigurile, doar carnea / se bucură de sarea mării / zvârcolindu-se într-o cursă a morţii” (p. 9) sau „Ai devenit specialist în mobile de la IKEA şi-ţi chemi copiii / la masă cu I-phone-ul numai inima ta / a rămas undeva în urmă / lângă felia de pâine cu marmeladă” /p. 30).

            Cu ce rămâi după ce citeşti poezia din această carte? Cu imaginea pe care, într-un moment de inspiraţie, Elias Canetti spunea că „ cea mai frumoasă sculptură a omului ar fi un cal după ce ar fi aruncat omul din şa”. Să înţelegem că cea de-a patra carte de poezie duce metafora până la starea de egoism suprem, elogiind pur şi simplu sinuciderea, sau poate că poeta trece la starea de înţelepciune printr-o detaşarea de ego-ul   său care-i întreţine conflictul cu sinele, adoptând starea de observator detaşat al obiectelor şi conceptelor mentale?

Cât despre starea mistică, dată de contopirea   totală cu spiritul realităţii divine, nu se va produce destul de repede la Cristina Prisecariu Şoptelea. Nu-i dau voie, încă, tinereţea şi nouăzecismul.

Georgică Manole