Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Dialog interior (I)

Primit pentru publicare: 02 mart.2015
Autor: Vasile FETESCU

Publicat: 02 mart.2015

Dialog interior (I)

Orice om, indiferent dacă trăieşte singur sau înconjurat de semeni, dacă este tânăr sau vârstnic, are momente când stă de vorbă cu el însuşi. Nevoia de a dialoga cu sine apare mai frecvent la persoanele solitare, acelea care trebuie să suplinească statul de vorbă cu altcineva prin dialog cu propriul eu.

Dar ce poate să vorbească cineva cu el însuşi? Orice. Şi chiar mai multe decât cu un interlocutor, faţă de care nu vrei, nu poţi sau nu trebuie să-ţi descarci sufletul. În unele cazuri este chiar riscant să te confesezi altcuiva, fie ea persoană apropiată şi de încredere.

Revin la conţinutul dialogului interior. În aceste şuete cu tine însuţi, când arbitru este conştiinţa, pe care, oricât ai vrea nu o poţi păcăli, îţi treci în revistă şi îţi analizezi propria activitate, adică îţi faci bilanţul celor ce ţi-ai propus şi ce ai realizat, şi întocmeşti proiecte pentru viitor. Într-un bilanţ este imperios necesar să stabileşti dacă ţelurile propuse au fost realiste, dacă mijloacele folosite au fost adecvate şi corecte, dacă rezultatele au fost cele aşteptate şi care vor fi paşii următori.

În aceste dialoguri, mai ales când duci o viaţă singuratică, retrăieşti momente din trecut, le drămuieşti cu mintea şi mai puţin cu inima, le întorci pe toate feţele, te bucuri pentru reuşite şi te întristezi pentru eşecuri, te cerţi şi te autoacuzi pentru greşeli, îţi aduci învinuiri ca un procuror neîndurător, şi, asemenea unui judecător imparţial emiţi sentinţa de autocondamnare.

Într-o şedinţă de judecată sunt aduse în faţa instanţei întâmplări şi fapte petrecute în lungi perioade de viaţă, în ani şi decenii. În forul interior, în memorie anii sunt comprimaţi, înghesuiţi în minute şi secunde spre a fi analizaţi şi judecaţi.

– Dar gândurile?

– Gândurile, în slobozenia lor, zboară bezmetice peste timpuri nemăsurate, pătrund în adâncimea necuprinsului, se însoţesc haotic unele cu altele dând naştere imaginilor fanteziste care, necontrolate, pot altera şi zdruncina echilibrul psihic atunci când dialogul cu sine este utilizat în exces.

Singurătatea şi vârsta înaintată sunt două dintre condiţiile favorizante ale dialogurilor interioare iar amintirile, aceste vestigii ale vieţii trăite, reprezintă materialul supus prelucrării şi judecării. Adevăratul şi cel mai aspru judecător este propria conştiinţă. Ea este forul intim suprem în măsură să stabilească vinovăţiile sau meritele.

Iată unul dintre multiplele dialoguri purtate cu mine însumi.

În inocenta copilărie timpurie ai dus o viaţă presărată de lipsiri, alături de mulţi fraţi şi surori, sub oblăduirea unor părinţi fără ştiinţă de carte dar înţelepţi şi harnici, grijulii până la sacrificiu pentru familia lor numeroasă. Erai sortit, ca şi ceilalţi copii din familie, să devii un ţăran gospodar la casa lui. De ce ai dorit să iei drumul cărţii, al învăţăturii?

– Pentru că la vremea aceea, fiind elev la şcoala din sat am prins drag de învăţătură. Reţineam uşor lecţiile predate de învăţător, le memoram iar aceasta mă ajuta să înţeleg alte lecţii şi să fac legături între ceea ce dobândeam în timp la diverse obiecte de învăţământ. Învăţătorii spuneau că sunt sprinten la minte şi este păcat să nu merg la şcoală mai departe.

– Îţi dădeai seama că întreţinerea unui copil în învăţământul secundar era pentru părinţi o grea povară?

– Da! Chiar în aceste condiţii grele, amplificate de războiul ce deja începuse, doream să învăţ. Că în cei şase ani cât am învăţat la şcoala din sat am fost un elev cuminte şi sârguincios o dovedeşte faptul că la concursul de admitere susţinut la liceul „A.T. Laurian” din Botoşani am obţinut o medie care mă situa între primii zece reuşiţi deşi o mare parte dintre candidaţi provenea din oraş.

– De ce ţi-ai retras dosarul de la Laurian şi te-ai dus la concursul de admitere la Şcoala Normală de la Şendriceni? Liceul teoretic îţi oferea posibilitatea să urmezi orice facultate ai fi dorit.

– Învăţământul superior era pentru mine o ţintă prea înaltă şi prea îndepărtată, în timp ce şcoala normală reprezenta drumul cel mai scurt spre obţinerea unei calificări şi în plus îmi favoriza întoarcerea ca învăţător în satul meu.

– Erai conştient de riscul pe care ţi l-ai asumat renunţând la locul ocupat la liceul Laurian pentru probabilitatea de a intra cu bursă la şcoala normală, că dădeai vrabia din mână pe cioara de pe gard?

– Sincer, nu! Reuşita de la Laurian şi dorinţa de a scurta drumul spre o calificare mai rapidă m-au determinat să-mi asum acest risc.

– Pregătirea bună de la şcoala din sat şi experienţa examenului de la liceul din Botoşani ţi-au folosit la examenul de la Şendriceni?

– Da! Am fost admis la şcoala normală al treilea pe listă, cu bursă, aşa cum îmi doream, urmând să demonstrez pe parcursul celor opt ani de studii că posed calităţile necesare unui educator.

– După cele povestite în alte cărţi în care faci referiri la etapa de studii Şendriceni, rezultă că cei opt ani petrecuţi acolo în vremuri tulburi şi grele, cu evenimente nefaste pentru ţară şi generaţiile trăitoare atunci, au fost hotărâtori pentru devenirea ta ca om de şcoală şi autor de cărţi.

– Aşa este! Am mers la şcoala normală a domnului Iancu animat de dorinţa de a învăţa cu temei şi de a deveni învăţător. M-am dedicat învăţăturii, pregătirii de ansamblu pentru activitatea didactică, am suportat cu stoicism vicisitudinile vieţii izolate şi gri din anii de internat, privaţiunile din anii războiului şi ai secetei, am aspirat spre ocuparea unui loc între premianţii clasei şi am reuşit ca în cursul superior să mă situez pe locurile III şi II, fără a-l putea depăşi pe colegul Severincu, premiantul I în toţi cei opt ani de şcoală.

– Ai început să te cam lauzi, şi nu-i frumos!

– Nu mă laud deloc. Dovadă sunt şi rezultatele de la universitate. În cei patru ani de studenţie am avut la examene un singur suficient la Literatura rusă şi sovietică, iar la Examenul de stat, numai foarte bine.

– Ştii că nu toţi premianţii din şcoală sunt fruntaşi în profesie şi în viaţa socială!?

– Sorţii au hărăzit ca filozofia mea de viaţă şi de muncă să mă conducă pe drumul spre afirmare în profesie, în societate şi în lumea oamenilor de cultură. Activitatea de dascăl am prestat-o cu responsabilitate şi dăruire, impulsionat de dorinţa de a fi un educator apreciat şi respectat. Deşi funcţiile de conducere nu reprezentau pentru mine o atracţie, le-am îndeplinit bine atunci când mi-au fost încredinţate. M-au preocupat în mai mare măsură optimizarea activităţii la catedră, munca educativă ca diriginte şi cercetarea psihopedagogică. Acestea mi-au dat cele mai multe satisfacţii şi mi-au furnizat materialul necesar pentru scrierile de mai târziu.

– Apropo de cărţi! Ce te-a determinat să te apuci de scris? Într-un interviu acordat regretatului profesor Mircea Agrigoroaie de la Şcoala Normală ai afirmat că te-ai apucat de scris pentru a-ţi ocupa timpul. Să înţeleagă cititorii că pătrunderea în lumea literaţilor s-a datorat unei situaţii conjuncturale? Să-mi fie iertată aprecierea dar motivaţia pe care ai oferit-o este cam subţire.

– Cred că ai dreptate. Opţiunea pentru scris are mobiluri interioare, chemări din viaţa parcursă, experienţe trăite şi tezaurizate în memorie.

– Gândeşti ca o ciubotă. De aceea nu mă mir că te-ai subapreciat şi ai pierdut trenuri care te puteau duce la destinaţii mai înalte. Ţi-au lipsit îndrăzneala şi aspiraţiile superioare. Colegi de-ai tăi, care nu erau mai breji ca tine, au ţintit mai sus şi au ajuns pe culmile ierarhiei universitare, în cele mai înalte sfere politice, funcţionari superiori, demnitari. Când a fost situaţia de a lupta pentru menţinerea în funcţii, ai dezarmat, ai cedat, ai demisionat. Adu-ţi aminte de gafa de la Bârlad când ai renunţat la funcţia de director adjunct, de slăbiciunea de care ai dat dovadă când ai cedat presiunilor de a fi instalat la conducerea Liceului Pedagogic în locul tău un fost activist care nu avea decât meritul de a dovedi tupeu şi dorinţa de a se afla mereu în fruntea bucatelor. Să nu mai vorbim de renunţarea la învăţământul superior în schimbul funcţiei de director la liceul „C. Negruzzi”.

– Degeaba mă cerţi! În viziunea mea de atunci, în angrenajul meu profesional nu figurau asemenea veleităţi. Ţelurile mele dăscăleşti se situau pe un alt palier. Unul dintre acestea era de a rămâne în memoria şi sufletele elevilor mei ca un educator devotat, care le-a transmis, odată cu cunoştinţele, şi înţelegeri profunde despre profesia didactică şi viaţă. Încerc să cred că am reuşit să fiu un educator adevărat.

– Sigur că nu a fost uşor drumul pe care l-ai parcurs în profesie şi în viaţă dar, cu aceleaşi eforturi ai fi putut realiza mai mult. Ţi-au lipsit ambiţia şi încrederea în forţele tale.

– Şi de data acesta ai dreptate. Dar trecutul nu-l poţi schimba şi nici abandona. El face parte din romanul trăit al vieţii personale.

Acum sună cineva la uşă. Mai vorbim!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5