Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Dimensiunea etică a politicii. Interviu cu Cătălin Avramescu realizat de Tudor Petcu

Dimensiunea etică a politicii
Interviu cu Cătălin Avramescu realizat de Tudor Petcu
CĂTĂLIN AVRAMESCU (n. 1967) este doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti şi docent al Universităţii din Helsinki. În prezent este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de istorie a gândirii politice. A parcurs stagii de cercetare la Institutul de Istorie al Universităţii din Viena, Institute for Advanced Study in Humanities (Edinburgh) şi la Clark Library/Center for 17th and 18th Century Studies (UCLA). A fost bursier Mellon la Herzog August Bibliothek (Wolfenbüttel) şi bursier Marie Curie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Ferrara. A publicat traduceri, eseuri şi studii de teorie politică şi istoria ideilor, în special asupra secolelor XVII-XIX. Prima sa carte, De la teologia puterii absolute la fizica socială (ALL, 1998), este o explorare tematică a teoriei contractului social de la Hobbes la Rousseau. A urmat Filozoful crud. O istorie a canibalismului (Humanitas, 2003), o analiză a unei teme uitate din teoria dreptului natural, care a primit premiul pentru cea mai bună carte de ştiinţe umaniste (ex aequo) a Asociaţiei Editorilor din România. Versiunea americană a acestei lucrări, publicată în 2009 la Princeton University Press, a fost recenzată în Times Higher Education şi London Review of Books. Din anul 2008 a fost numit Consilier de Stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale.
 1.) A vorbi despre coexistența dintre etică şi politică este la prima vedere ceva firesc dacă ne raportăm la felul în care Socrate definea politica, mai exact democrația. Ulterior diferiți gânditori politici au conceptualizat factorul politic în diferite paradigme şi la un moment dat a fost adusă în discuție şi ideea de „teologie politică”. În ce măsură este posibilă etica în politică, ținând cont de marile teorii ce au fost formulate dar şi de gradul de aplicabilitate al acestora?

Pufendorf formulează, în compendiul său de drept natural, o distincție interesantă. Omul, spune savantul german, are trei datorii fundamentale: către sine, către ceilalți, și către Dumnezeu. Politica, în acest context, ar fi suma datoriilor pe care le avem față de alții. Dar, așa cum se vede, politica este inseparabilă de o anumită grijă față de sine, pe de-o parte, și de o anumită înțelegere metafizică a lumii, pe de altă parte. Politica autentică, așadar, se situează undeva între cultivarea caracterului și preocuparea pentru destinul sufletului. Este ceea ce știau deja marii teologi ai Evului Mediu.

2.) Dumneavoastră ați acordat o mare importanță contractului social în studiile pe care le-ați elaborat. Prin urmare, gânditori precum Thomas Hobbes sau Jean-Jacques Rousseau vă sunt extrem de cunoscuți. Din punctul meu de vedere, teoria contractului social este a priori sustenabilă, mai ales dacă ne gândim la „le petit sauvage” definit de Montesqieu. Întrebarea mea este următoarea: reuşeşte contractualismul să justifice din punct de vedere etic organizarea politică a societății, inclusiv a societății contemporane?

Îmi este greu să vorbesc despre “contractualism”, aș spune mai degrabă că avem de-a face, în istoria gândirii moderne, cu mai multe “contractualisme”, destul de diferite unele de altele. Hobbes, spre exemplu, a fost privit ca un gânditor primejdios, din cauza perspectivei sale pesimiste asupra naturii umane. Da, anumite forme de contractualism cum ar fi acela al lui Kant au cu siguranță implicații etice. Problema noastră, aș adăuga, este destul de diferită. În ce măsură suntem dispuși, pentru a ne clarifica o linie morală, să recurgem la ideile și teoriile autorilor clasici? Ai contractualismului sau ai altor școli cândva dominante? (Teoria dreptului natural este o asemenea școală). Nu mi se pare că mulți contemporani mai sunt dispuși să își filtreze intuițiile morale sau politice prin sita ideilor clasice. Mulți preferă să acționeze pe baza simplelor pulsiuni, fără să mai simtă nevoia vreunei justificări.

3.) Dialogul de față mă duce în mod firesc cu gândul şi la gânditori precum John Stuart Mill care, prin utilitarismul său, a vorbit despre Principiul Celei Mai Mari Fericiri. Utilitarism care ulterior a fost criticat de către John Rawls în accepțiunea căruia este abstract şi nenuanțat, considerând societatea ca şi cum ar fi un singur individ. Care dintre cele două viziuni este mai necesară pentru reorganizarea etică a structurii politice din Europa contemporană:  utilitarismul lui John Stuart Mill sau teoria justiției enunțată de John Rawls?

Fără să fiu, în principiu, un adept al utilitarismului, aici mai degrabă aș fi de partea lui John Stuart Mill. Față de Rawls, are un avantaj fundamental. Scrie mai bine, mai clar. Deschideți “Despre libertate” (1859) și citiți-o în paralel cu “O teorie a dreptății” (1971). Diferența este evidentă. Prima lucrare este accesibilă simțului comun. A doua, nu prea. Necesită o abordare tehnică, o lectură a specialistului. Asta nu o face inferioară, dar o face mai puțin utilă ca un manifest public. Cred că filozofia morală și politică a zilelor noastre a alunecat adesea într-un exces de tehnicism.

4.) Pe de altă parte, gândirea politică a fost revoluționată şi prin naşterea libertarianismului conceput de către Robert Nozick, care nu şi-a găsit o aplicabilitate în adevăratul sens al cuvântului. Totuşi, cum ați interpreta sub aspect etic gândirea libertariană şi ce anume ar putea fi preluat din ea pentru o mai bună integrare a eticii în sfera politică?

Mesajul principal și generos al libertarianismului este cel legat de independența individului. Într-un timp când individul este strivit, mituit, constrâns, manipulat, blamat, sau taxat de un Stat atoputernic, este încurajator să vezi că mai sunt autori care nu cedează, autori pentru care libertatea individuală este o valoare centrală. Sigur, o existență liberă presupune efort, presupune riscuri. Dar aceasta este condiția umană. De aceea pentru mine libertarianismul are o doză de onestitate pe care doctrinele colectiviste nu o presupun. Dimpotrivă, pentru colectiviști, chiar și actul de a gândi cu propriul tău cap este suspect. O dovadă de “suprematism alb”, o “conștiință alienată”, o “reflexie a condițiilor sociale”. Blamarea prin asociere – iată una dintre tacticile preferate ale colectivistului. Prefer onestitatea primară a libertarienilor.

5.) Nu ştiu în ce măsură este justificată întrebarea pe care v-o adresez acum dar ea derivă din raportarea mea, poate uşor obsesivă, la „haosul ideatic” al zilelor noastre, la confuzia libertății cu anarhia, de unde rezultă inclusiv postmodernismul etic şi cultural de care se vorbeşte cu un interes acut de foarte mulți ani. Considerați că se poate vorbi şi despre un postmodernism politic puternic înrădăcinat în societățile europene contemporane?

Pe când eram în facultate – acum mulți ani – urmăream cu interes polemica în jurul noțiunii de “postmodernism”. De la un moment dat, am cedat. Sincer, nu știu ce să mai cred. Suspectez că acesta este și scopul unor teoreticieni postmoderni. “Dacă nu poți să îi lămurești, zăpăcește-i!”. Jargonul post-, -trans, -hiper, mă lasă perplex. Dar văd că pentru alții este o mină de aur. Au găsit limba în care pot exprima orice enormitate. Luați, spre exemplu, toată această răzmeriță în jurul “simbolurilor sclavagismului”. E absurdă prin definiție, pentru că nu poți trăi normal jucând în reluare meciurile cuturale de acum două secole. Este absurdă și în concluziile sale. Statuia lui Cervantes a fost vandalizată. Dar Cervantes a fost la rândul său sclav, capturat de pirații islamici din Mediterana. Cât de ridicol pot să fie unii? Nu importă, pentru că în noul univers mental predomină frânturi de idei, nu este nevoie să legi nimic, orice are curs. Inclusiv lucruri care în mod normal țin de spitalul de psihiatrie.

6.) Cum ați interpreta afirmația Papei Ioan Paul al II-lea potrivit căruia „libertatea este libertate în măsura în care face cunoscut adevărul despre Bine”?

La începutul unui tratat despre puterea Papei, un teolog medieval pune următoarea întrebare. “Cine sunt eu fie și măcar să încep să pun întrebări despre puterea Suveranului Pontif?” Aici este o anume umilință a persoanei în fața unor lucruri care știm că ne depășesc. Însă omul “postmodern” nu mai are această reținere. Ego-ul său are prioritate absolută, nu recunoaște nici un fel de superiori. Ortega y Gasset a observat, judicios, că aceasta este psihologia copilului răsfățat. Cât despre mine, din cât înțeleg eu din gândirea lui Ioan Paul al II-lea, aș spune că liberatatea presupune să treci dincolo de aparența scopurilor imediate (“binele”), către ceva care este un scop suprem al vieții (“Binele”). Altfel spus, începi să fii liber atunci când realizezi că scopul ultim al existenței tale este dincolo de limitele lumii tale.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania