Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Din ESTul încă izolat despre VESTul fost cenzurat literar

Primit pentru publicare: 05 Mai 2020
Autor: Octavia BUHOCIU, redactor – Revista Luceafărul
Publicat: 06 Mai  2020
© Octavia Buhociu, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Din ESTul încă izolat despre VESTul fost cenzurat literar

Dacă Marcel Jouhandeau nu prea se pricepea la politică, după cum susținea executorul sau testamentar, nu același lucru se poate spune despre Louis- Ferdinand Céline (1894-1961), unul din cei mai mari și controversați scriitori francezi din secolul trecut, pentru că trilogia blestemată a pamfletelor sale face parte integrantă din opera lui. Mea culpa, publicat în 1936 are doar treizeci de pagini în versiunea sa originală și este singurul care a fost preluat şi republicat în Caietele Celine 7: Céline şi actualitatea, 1933-1961 publicat de Editura Gallimard în 1986.Nu și celelalte trei . Nimicuri pentru un masacru a apărut în 1937 și a fost reeditat în 1942. Este o frescă a decăderii franceze, o critică a lumii aflate în descompunere. Informația este trucată, plagiată, exagerată, susținută de un adevărat torent verbal, plin de invenții și de fantezii. Céline prevede că marele măcel este aproape și-i arată pe responsabili : evreii. Istoria îi va da dreptate (Auschwitz…) , dar călăul și victima au avut alte identități. În 1938, Céline publică  Scoala cadavrelor , volum ce este retras din librării în 1939, apoi reeditat în 1942. Și mai violent decât în primul, Céline denotă un rasism biologic, el prefigurează politica de colaborare pentru că face appel la o alianță totală și imediată cu Germania. Frumoasele cearșafuri, 1941, a fost interzis timp de câteva luni in zona liberă a Franței. Nici cenzorii, nici guvernul de la Vichy nu au gustat asaltul contra slabiciunii franceze și filipicele anticatolice. Lucette Destouche, văduva  scriitorului, a refuzat orice reeditare sub orice formă ar fi fost. În 2011, când se împlineau 50 de ani de la moartea scriitorului, numelui lui Céline a fost eliminat din rândul manifestărilor oficiale ale Republicii … Nicholas Sarkozy a avut cea mai inteligentă şi plină de bun simţ remarcă, afirmând că poţi la fel de bine să apreciezi opera lui Gide fără să fii homosexual sau pe cea a lui Céline fără să fii antisemit.

Jacques Chardonne (1884-1968) a scris în mai 1943 la Paris Cerul lui Nielfheim exact pe vremea ocupației germane, mai precis în perioada în care începuseră să se destrame iluziile de independență ale guvernului de la Vichy, când arestările arbitrare,  raziile , execuțiile sumare și deportările întraseră în viața francezilor cu putere. Tipărită, cartea n-a fost totuși publicată, ci a rămas la stadiul de corectură. Este o carte de glorificare a nazismului. Chardonne a refuzat s-o mai publice, dar nu a renegat-o niciodată. Se pare că situația fiului sau, Gérard, membru al Rezistenței franceze, ce tocmai fusese arestat și programat pentru deportare, l-a făcut pe tată să fie mai temperat în manifestarea sentimentelor atât de înflăcărate față de nazism.

În biografia pe care englezul James Lord (1922-2009) a scris-o despre Giacometti, autorul nu ascunde nimic din viața intimă a marelui artist, căci fuseseră prieteni în tinerețe. Pentru redactarea cărții Giacometti, după multe cercetări, întâlniri cu alte persoane care-l cunoscuseră foarte bine pe artist, englezul îi solicită colaborarea în 1969 și soției sculptorului, Annette Giacometti, care refuză să-l ajute. În 1985 cartea apare în SUA spre indignarea văduvei lui Giacometti, probabil din cauza  multor detalii ale vieții lor intime : prostituatele pe care le frecventa artistul, legătura durabilă cu una dintre ele, neputința lui de a avea copii… Biografia nu a fost publicată în Franța, în alte țări da. Portretul lui James Lord pe care Giacometti l-a pictat în 1964 este unul dintre cele mai cunoscute dintre lucrările sale pe pânză, fiind expus pe scară largă.

Mai există și alte opere literare renegate. Samuel Beckett (1906-1989) a scris în engleză în 1931 Proust, carte pe care o considera nedemnă de a fi tradusă în franceză, limba folosită de Proust.

Vremea asasinilor (publicată în 1945 la New-York) și Jurnalul unei fantome (publicată la Paris în 1946) au fost scrise de Philippe Soupault (1897-1990) imediat după cel de-al doilea război modial. În prima carte, autorul își povestește cele 6 luni de închisoare petrecute la Tunis în calitate de opozant al regimului de la Vichy ; în cea de-a doua, cu amărăciune, evocă nostalgia Parisului regăsit după eliberare. Iată cum justifică el interdicția republicării volumelor : « Ar fi indecent din partea mea să autorizez reapariția lor. Experiența mea carcerală mi s-a părut atât de derizorie când am aflat despre torturi, execuții, masacre. Aceste cărți îmi provoacă rușine fată de ceea ce a trăit Jean Moulin, sau ce a suferit prietenul meu, Robert Desnos, mort în timpul deportării ».

André Michaux (1899-1984) nu mai vrea nici să-și recunoască eseul filosofic și literar  Visurile și Piciorul, publicat în 1922, pe care-l consideră o « oroare ».

Pierre Reverdy (1889-1960), încă din timpul vieții, s-a opus ideii de tipărire a corespondenței sale.

Alt poet, René Char (1907-1988) a reușit chiar să distrugă o buna parte din cele 53 de exemplare ale primului sau volum de poezii,  Clopotele pe inima, apărut în 1938.

Una dintre noi, o lungă nuvelă de 100 de pagini, a fost publicată pe cheltuiala autorului, Roger Martin du Gard (1881- 1958) în 1910.Într-o scrisoare, romancierul explică ratarea acestei cărți : nu-i place nici tonul, nici situația creată, chiar dacă a pus mult din sufletul lui în timpul redactării nuvelei ; ar fi o carte bună pentru « acei idioți de bibliofili ».Titlul nuvelei nu figurează nici pe listă la rubrica « De același autor », totuși, de când cu digitalizarea textelor, pe Wikipedia apare titlul acestui studiu « L’une de nous,1910, Paris, Grasset ».

Dacă ați căutat, găsit sau nu cartea pe care v-o recomandam săptămână trecută / în articolul trecut ,(100 de cărți interzise, editura Paralela 45, 2007) : există și câteva romane de limba franceză (recunosc, asta mă interesează cel mai mult !) : Roșu și negru de Stendhal, interzis din motive religioase, Candide de Voltaire, Confesiuni de J-J.Rousseau, Doamna Bovary de Flaubert, interzise din motive sexuale. Cele aproape 500 de pagini au permis celor 3 autori să facă pentru fiecare lucrare : rezumatul cu multe detalii și istoricul cenzurii. Aproape că nu ar mai trebui citite cărțile în integralitatea lor. Aproape.