Primit pentru publicare: 5 sept. 2017
Autor: Maria BACIU
Publicat: 6 sept. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Din Har şi Cuvânt se-ntrupează Poetul

( in memoriam )

​
Să simţi mireasma Cuvântului care te naşte, te zideşte, te doboară, te zdrobeşte şi, din nou, te înalţă, trăind într-un burg curat medieval, în care madam Kapot mai serveşte încă profii în cârciumă şi „exprimarul” foloseşte aceeaşi limbă de lemn, iar, pe drumul desfundat, înaintezi cu un pantof noroiat şi cu celălalt lustruit, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.
Să treci prin viaţă cu fruntea sus, ca premiant, elev fiind, într-un liceu de provincie proaspăt înfiinţat, când comuniştii analfabeţi îşi agitau bâtele, să încheie colectivizarea, lăsând proletari până şi pe ţărani ; să-ţi urmezi cu îndârjire şi cu strălucire drumul şi să ajungi „prof de română” prin licee din mici târguri ale Nordului (Darabani, Săveni), fără să faci compromisuri ; să pregăteşti, apoi, nenumărate generaţii de elevi la Liceul „Laurian”, din Botoşani, cu toată responsabilitatea profesorului conştient şi bine pregătit, generaţii din care s-au ridicat adevărate personalităţi ale culturii şi ale vieţii sociale, încât ar fi suficient să amintim doar numele lui Cristian Bădiliţă şi munca „profului de română” ar fi răsplătită ; să dai sens muncii tale, rămânând „proful” din oraşul lui Eminescu şi al lui Iorga, întinzând punţi de lumină spre generaţii de elevi, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.
Să înfrunţi viaţa, de copil, nemulţumit de tine însuţi, „cu doi părinţi certaţi mereu”, parcurgând „un destin fără de glas”, „cu nici o zi fără o tară”, să-ţi fie dat ca, în locul unei scurte fericiri, să trăieşti o dramă de-o viaţă, fiindcă „femeia cea iubită” a fost răpită, neaşteptat ; să-ţi creşti singur fetiţa, dându-i o educaţie aleasă şi oferindu-i studii înalte, nearătând în afară „viforniţa din trupul tău” ; să înţelegi că „aceasta e lumea” şi să te îndrepţi, de mic, „spre porţile nevăzute ale unui caiet”, în care să te scrii, transcrii, rescrii şi să te alcătuieşti, ca poet, din adevărurile trăirii tale, poezia revenind mereu ca „o piatră de foc”, „un diamant” ascuns în „jocul tău de cuvinte”, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.
Să-ţi scrii cărţile, să faci publicistică, să îndeplineşti şi alte activităţi sociale, în condiţiile în care lucrezi într-un liceu de renume, unde vin elevii, special, pentru „proful de română”, care lucrează la şcoală zi-lumină ; să te îngrijeşti de publicarea cărţilor tale, intrând într-un adevărat hăţiş de neorânduieli ; să te faci cunoscut publicului în timp ce-ţi exerciţi profesia „cu asupră de măsură”, muşcând din orele nopţii pentru a scrie ; să ştii, totuşi, că generaţii de elevi, colegi şi iubitori de poezie te cunosc şi te citesc ; să regreţi că n-ai avut ocazia să scrii versuri în satul bunicilor, „unde imaginaţia curge din salcâmi şi din plopi”, când erai copil şi ai fi scris cea mai frumoasă poezie din viaţa ta ; să ajungi să-ţi scrii poeziile într-o cameră umbroasă, tăcută, refugiat „în pustiul imaginaţiei” , şi să trăieşti cu regretul neîmplinirii visului din copilărie, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.
Să scrii o poezie „a nemântuirii” despre „târgul meu de lut”, „un târg cu praf pe unghii şi pleoape”, cu croitorese, lenjerese, notari „simandicoşi”, pentru care versul „e-ndeletnicire banală şi stafidită”; să nu pozezi în Bacovia, tu având „o altă adresă” şi „un altfel de paşaport către moarte” ; să observi, consternat, că, „prin gâtleju-acestui burg sărac”, trec supărări, rachiu, oboseală, sunt şomeri, domină angoasa şi disperarea, „tovii” supravieţuiesc, târgul e „un sat ratat” în care „negustorii îşi bat caii”, sufletul „ţi-i strâns c-o furcă”, iar lumea, „ciocnindu-se de limuzine”, vine din sate, „prin glodul burgului ucis”, după banane şi măsline ; în acest loc, „acoperit de pustiu”, singurele miracole sunt „ziua naşterii şi ziua morţii mele”, iar „poeţii şi profii provinciali şi balcanici” văd „ceea ce n-ar trebui să zărească”, fostul şef de miliţie fiind convins că aceştia „au sângele dezordinii în vene” şi că ei ar trebui puşi, din zori, „să sape răzoarele”, strivindu-le, fără milă, lumina gândirii ; târgul este bântuit de cerşetori şi alcoolici, el devine „Isarlâcul meu fără noroc”, în care „cumperi viaţă şi vinzi ceaţă”, iar, de când au plecat Raşela şi Ivan cu casele mai spre nord, târgu-a murit ; el mai are „profi culţi şi rătăciţi” care îşi cheltuiesc chenzina pe blugi ; aici se mai poate râde şi bârfi, se poate scrie, se poate plânge, fiind, deopotrivă, locul vieţii şi al morţii, iar Dumnezeu mai trece doar toamna şi iarna prin târgul „pietrificat” ; se mai pot întâlni aici dascăli, sacagii care-mpart apa, ţărani, veniţi la târg să cumpere un sac de cartofi ori saci cu grâu, dând impresia că „s-au inversat polii acestei vieţi”, ţăranii părăsindu-şi rostul ; să faci o radiografiere atât de profundă a târgului de provincie din zilele noastre, cu instrumentele şi măiestria ta de poet, după un Bacovia şi la distanţă de un întreg Simbolism preocupat de această temă, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.
Să scrii despre dragoste, fără să te laşi pradă exuberanţelor şi metaforelor înfloritoare, cu mirarea unui copil care descoperă că viaţa mai are şi alte valori decât munca, făurind vers potrivit pentru iubită, pentru mamă, pentru bunică şi pentru toţi cei dragi, în timp ce trăieşti, totuşi, „în târgul ca o Africă întoarsă”, ca un poet provincial, marcat de nefericiri şi ghinion, neavând „sfanţi” nici de-un paşaport, dar având norocul să-ţi întâlneşti fata sufletului în sala de lectură existentă în târg, pe când lumea aleargă după „lovele” pe puţinele artere ale târgului; luminată de dragoste, poezia devine „ochi care scânteie/ din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu/” , iar trăirea în cuvânt şi pentru cuvânt devine foc, noroc, fecior, fată, care generează naşterea verbului frumos, impresionând şi steaua în drumul ei, „cât timp mai cresc copaci-cuvinte”. Pentru ca să ştii să spui toate acestea „pe limba ta”, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.
Să scrii despre noianul de cărţi care te înconjoară, o casă plină de „cărămizi gonflabile”, pe care „le-am cumpărat ban cu ban”, renunţând la maşină şi la pantofi scumpi, cărţi care „păreau a-mi asigura pe pământ o călătorie unică”, dar, ajuns la capătul ei, „n-am văzut măcar insula Adakale”, „n-am văzut Parisul şi alte locuri de pe planetă”, „decât în fotografii şi filme” ; să te întrebi, neliniştit, „ce se va întâmpla cu cărămizile mele gonflabile?”, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.
Să scrii despre realităţile unei lumi pe care ai trăit-o şi care te-a asumat, într-o poezie de mare autenticitate şi mare combustie sufletească, aflându-te în „vocea” generaţiei tale, dar în viziunea şi filozofia ta, folosind o materie verbală bine selectată, oferind cititorilor poezii antologice („Cheile”, „Călătorii”, „Antielegie”, „Fără părere de rău” etc.) şi să laşi literaturii volume de poezii remarcabile, iar societăţii, profesori, ziarişti, cercetători, poeţi, trebuie să te numeşti Dumitru Ţiganiuc.