Primit pentru publicare: 29 sept.2015
Sursa primară: http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Editorial/2015-09-29/Din+recolta+culturala+autumnala.html
Autor: Lucia OLARU NENATI – scriitor
Republicare în Luceafărul (Bt): 29 sept.2015

Din recolta culturală autumnală

La Botoşani se petrec mai mereu tot felul de evenimente culturale, dat fiind numărul relativ mare de instituţii, ONG-uri şi personalităţi interesate de fenomenul cultural. Uneori acestea se îndesesc, probabil şi din raţiuni calendaristice ori de climă ofertantă. Un prim eveniment al toamnei a fost lansarea unei cărţi deosebite, semnată de doamna Angela Paveliuc Olariu, doctor în etnografie şi o persoană foarte activă şi implicată mulţi ani în constituirea patrimoniului muzeistic botoşănean, în general şi în cel etnografic în special. Personal am a-i face o reverenţă pentru rolul său de prim îndrumător în arealul muzeografiei, disciplină specială şi foarte pretenţioasă şi care, cel puţin odinioară, nu se învăţa la universitate, iar misiunea mea de-a reface şi constitui în mod adecvat spaţiul memorial eminescian de la Ipoteşti ar fi fost deosebit de anevoiosă dacă n-aş fi întâlnit la Botoşani astfel de oameni binevoitori si competenţi care să-mi îndrume primii paşi până când am învăţat singură “să zbor” şi am putut face tot ce depindea ca mine ca să existe azi la Ipoteşti acel topos de patrimoniu pe care publicul îl vizitează cu ardoare de ani de zile. Dar nu din acest motiv mă opresc acum asupra lansării sale recente, ci pentru că dsa a slujit competent şi cu pasiune valorile locului şi continuă să o facă şi acum, după ce nu mai are aici nici un angajament profesional. În afara activităţii sale de depistare, dobândire şi organizare a numeroase exponate ce se găsesc şi azi în colectiile Muzeului de etnografie – instituţie care este acum, şi datorită etnografei Steliana Băltuţă ce i-a succedat, una care merită vizitată şi apreciată – doamna dr. Olariu Paveliuc a scris şi publicat mai multe cărţi frumoase, atât prin textul conţinut, prin ilustraţiile expresive şi utile şi, nu în ultimul rand, prin rangul de obiect de artă bibliofilă pe care l-a atins fiecare dintre cărţile sale, fie că a scris despre plante cu încărcătură simbolică sau magică (precum busuiocul) sau despre experienţele sale profesionale şi existenţiale. Şi de astă dată cartea sa intitulată “Simbolismul crucii în satul tradiţional românesc” constituie un adevărat eveniment bibliofil prin toate componentele sale, atât prin textul ce tratează exegetic locul şi rolul crucii în viaţa poporului nostru, la cutuma de-a situa motivul său în întreg arealul etnografic românesc, având, fireşte, în primul rând, un rol utilitar, dar care crează în final obiecte purtătoare de o densă valoare, deopotrivă practică, estetică, spirituală şi, nu o dată, magică. Desigur la loc de cinste se află roadele artei populare; ouăle încondeiate, cămăşile brodate, textilele de interior, lemnul sculptat ş.a., într-o imagistică ce nu se repetă niciodată şi care se găsesc ilustrate din belşug în paginile cărţii ce devine în acest fel nu numai un tratat de etnografie, ci un adevărat album de artă, începând cu coperta ce redă motivele unei scoarţe (pentru cine nu ştie, covor ţărănesc!) de un rafinament şi o frumuseţe impresionante, din acea categorie ce explică şi pe această cale de ce arta cusăturilor româneşti a urcat, încet dar sigur, în topul estetic internaţional până la instituirea unei mode tot mai atrăgătoare, devenită chiar un semn de nobleţe şi mândrie. Lucrul nu este nou şi de mirare, căci, de fapt, în perioada interbelică marile doamne ale aristocraţiei noastre purtau cu înaltă eleganţă costume populare din diferite regiuni ale ţării ca pe nişte veşminte de mare rafinament. Fireşte că reuşita cărţii se datorează şi Editurii Art XXI din Iaşi, specializate în reproducerea artistică a imaginii, cât şi artei fotografice (semnatari Ozolin Duşa şi Lucian Bălăucă). Fiind vorba despre semnul crucii, prezentarea cea mai potrivită a acestei cărţi a fost făcută de către un preot, părintele Grigoraş, după care a urmat alocuţiunea autoarei, care a încântat, ca de obicei, publicul prezent – şi receptiv la cultură – cu virtuţile elocinţei sale, ea fiind şi în acest palier o personalitate redutabilă, una dintre rarissimele femei-orator care a ştiut mereu să instruiască, să atragă şi chiar să amuze auditoriul. Scriam cândva despre oameni de patrimoniu, cei care constituie, de fapt, cea mai mare zestre a unei ţări, zone sau localităţi şi care, oricând de-a lungul istoriei, ei au creat valorile ce rămân tezaur şi mândrie mereu. Mutatis mutandis, nu cred că greşesc prea mult incluzând-o aici şi pe doamna – care are şi ea trei nume ca şi mine, de ne mai confundă lumea câteodată, din cauza titlului şi a numelui – dr. Angela Paveliuc Olariu.