ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 10 Febr. 2018
Tableta de Marin IFRIM
Publicat: 10 Febr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Dincolo de politică! Sictir total…

Dacă am ratat definitiv ceva în lumea asta sofisticată, acel lucru, sau treaba mare, ca și fiu în ton cu tematica, ar fi politica. Nu pricep în ruptul capului dacă politica, asta care a mumificat și încă mumifică istoria omenirii, chiar există cu adevărat. Să nu aud de ideologii. Toate s-au dovedit a fi toxice. Toți aruncă vina pe o anumită entitate. Eu nu arăt cu degetul, doar constat, lumea în general, de la adunăturile tribale și până în prezent, a fost condusă de câte o gașcă mai rapace decât celelalte hiene. Nu prea am gustat politică, nu i-a trebuit corpului și minții mele. În schimb, la tinerețe, m-am complăcut în lașitate și m-am lăsat manipulat. Partidul unic de atunci, toate sunt unice, avea proiecte mari în privința mea. Tocmai ieșeam din popor, de jos cum se spunea, dintr-un neam agro-proletar, numai bun de a fi fanatizat la maxim. Am cârtit cât am putut. Am prevăzut sfârșitul epocii de rahat poleit cu aur fals. De multe ori, până în 1989, mi s-a arătat pisica neagră. Bietul poet Puiu Cristea, un om sub vremi, adus la ziarul ”Viața Buzăului”, de către autorul ”Cântecelor țigănești”, excepționalul Miron Radu Paraschivescu, m-a rugat să scriu un poem pentru Mihai Eminescu. Se apropia 15 ianuarie, ziua geniului poeziei noastre dintotdeauna. În ianuarie se sărbătorea și ziua așa-zis naționalistului Ceașcă. Poemul meu a fost mutat dinspre Eminescu spre Ceașcă de lut, cu modificările de rigoare. N-am zis nimic. În schimb, regretatul Aurel Ganea, căruia i se aplicase aceeași pecete, a protestat vehement în prima ședință de cenaclu. Degeaba! Porcăria era deja consumată. Am rămas cu Puiu Cristea în relații bune. După 1989, l-am ajutat cât am putut. Aproape că cerșea. Mă duceam la deputatul Ovidiu Cameliu Petrescu și îl rugam să-i dea câțiva lei pentru rețetele sale medicale. Puiu mă ruga, el nu îndrăznea, avea demnitatea sa. Anii au trecut. Au apărut noi ziare, sute de ONG-uri, televiziuni etc. Nefiind prea implicat în viața acestor tunete media, decât într-o modestă măsură, nu am știut prea multe. Găsesc acum, după ani și ani, într-o publicație online, a noii securități, poemul ferchezuit de Puiu Cristea cu ani în urmă. ”Publicația” aparține unui individ slinos, se zice că aparține, dat afară dintre icoane, trimis acasă de prin Occident, forțat, din motive lesne de înțeles. Asta e politica, ajungi, după o viață de om cumsecade, să te judece toți puradeii lui Iuda. Insul ăsta nu cred că există, chiar dacă, din când în când, pe la diverse întruniri culturale, îmi întinde mâna sa de oier al propriei brânze din capul de sub buricul berbecului care se închipuie. Cam asta-i toată politica vieții mele, dincolo de literatura de zi cu zi. Nu am partid, nu am chibiți literari, nu cred în facerea facerii de bine. Politicienii ar trebui să facă politică la domiciliu, într-un fel de arest concubinat cu ”ziariștii” prezentului. Din 1989 și până prin 1996, țara asta își revenise. Avea chiar și un parlament acceptabil. Nu mai zic nimic. Nu sunt revoluționar din fire, însă, de-ar fi doar după mine, după voia mea obligată de realitate, cel puțin în orașul în care îmi duc reumatismele morale, aș înlocui monumentul eroilor de la 1989 cu altceva. Cu orice nu e ca nuca-n perete. Tot acolo, în piața târgului, există o imensă statuie dedicată Răscoalei de la 1907. Un atlet cu niște simboluri în jur, se uită în Piața ”Dacia” a Buzăului. Are un pumn strâns rău de tot, a bătaie spre populație. E o statuie care trebuie întoarsă invers, cu fața spre primărie, acolo unde era îndreptată supărarea populației înfometate. În România totul se face pe dos. Inclusiv la nivelul rațiunii. Când spui ce gândești, devii o problemă a negândirii. Am trăit într-o țară în care am căutat liniștea, fericirea, îndestularea. Nu doar eu, ci tot potopul de nefericiți ai ultimului secol. Am trăit în altă lume. Acolo unde, vizavi, benchetuiesc scriitorii cu limbi discrete, politicienii cu fund de beton armat, femeile cu fețe politice rujate în partide care sunt în toate cele ce nu există. Pe scurt, țara mea, planeta, dacă vreți, e condusă de maimuțe IT. Selecția naturii. Am trăit într-o țară în care mi s-au vârât în minte niște filozofi, niște scriitori, niște lulele de politicieni. În timp ce, în realitatea ascunsă, am murit adevărații reprezentanți ai nației. Sunt un român obosit, învins de propriile sale iluzii. Nu mai scriu despre politicieni, despre starea națiunii. Asta nu înseamnă că nu o să mor de gât cu tot ce nu-mi e drag.